SEMNAL DE ALARMA.Poeta Olguta LUNCASU -TRIFAN: Influenta si rolul revistelor in viata societatii


COMUNICARE – PSIHOLOGIE – MANIPULARE – INFORMARE – FORMARE – DEZINFORMARE!- CARE AR TREBUI SĂ FIE INFLUENŢA ŞI ROLUL REVISTELOR ÎN VIAŢA SOCIETĂŢII?

OLGUTA LUNCASU-TRIFAN-IASIÎntr-o lume în care zilnic se tipăresc reviste în zeci de mii de exemplare vizând o multitudine de domenii, fiecare având grupuri ţintă de cititori ori categorii sociale, dar fiind…comercializate laolaltă, ne întrebăm din ce în ce mai mult: Care este influenţa şi rolul acestor reviste în viaţa societăţii, în formarea acesteia? Ce impact pot avea toate acestea asupra psihicului uman? Pozitiv ori negativ? Care sunt interesele? Care este direcţia? Conştientizăm efectele? Ni le asumăm? Cine verifică impactul publicaţiilor asupra unei societăţi din ce în ce mai bolnave, contaminată cu virusul distructiv al dezmăţului, al pornografiei, al unei lumi în care violenţa, drogurile, crima, sunt din ce în ce mai prezente, dar şi agresiv mediatizate?

tabloide-reviste-romania
Pentru a reuşi să înţelegem cât de puţin personajele principale din acest raport, emiţătorul şi receptorul, trebuie să fie foarte bine definite.

***************ZIARUL BUNA ZIUA IASI,

DESPRE OLGUTA TRIFAN LUNCASU

olguta_trifan_3.jpg

• O angajata a Politiei Locale Iasi si-a impresionat colegii cu un talent pe care l-a tinut ascuns vreme de multi ani

Pentru cei mai multi oameni care o cunosc, Olguta Luncasu Trifan este unul dintre sutele de politisti locali ce patruleaza strazile zi si noapte pentru a asigura ordinea si linistea publica in Iasi. Desi lucreaza de peste zece ani in domeniu, fiind gardian public, politist comunitar, iar apoi politist local, pasiunea ei pentru scris iese abia acum la suprafata. Politistul local Olguta Trifan tocmai si-a lansat cartea de debut – un volum de poezii intitulat „43”.

„Am inceput sa scriu in anii 2001 – 2002, cand am avut o perioada mai neagra sufleteste, insa prin scris am gasit o terapie, o solutie pentru a ma tine la suprafata. Apoi a urmat o perioada in care nu am mai scris nimic, pana toamna trecuta, cand am postat pe Facebook o poezie. Desi nu ma asteptam, au venit multe reactii pozitive si am fost contactata chiar de cativa oameni din domeniul literaturii care m-au intrebat daca am mai scris ceva, pe unde am mai publicat, lucruri de genul acesta. Am fost surprinsa atunci sa vad ca lumea chiar apreciaza ceea ce eu am scris”, isi aminteste Olguta Luncasu Trifan ´´ (…).

*******
Emiţătorul
Nu trebuie să uite niciodată că este formator de opinie! Mesajele transmise şi publicate au menirea de a forma opinii şi, poate, caractere, funcţie de publicul ţintă pe care şi-l aleg sau care, întâmplător sau nu, va citi materialul, îl va interpreta şi-l va analiza atât cât poate, însuşindu-şi idei sau concepte. Aceste publicaţii, alături de celelalte componente mass-media, să nu uităm, au un puternic rol modelator asupra personalităţii umane la nivel afectiv, cognitiv şi comportamental.
Pentru o mai bună manipulare a receptorilor, emiţătorii de mesaje apelează la diferite metode de comunicare eficiente şi care implică cercetarea palierelor de receptare în funcţie de nivelul de instruire şi inteligenţă, obiectivele de comunicare, conceperea mesajului, modul de propagare şi impactul acestuia, efectele sale. Sunt corect folosite aceste cercetări? Sunt folosite în sprijinul şi interesul receptorului sau se urmăreşte doar rating-ul acestor reviste prin crearea de senzaţional, depăşindu-se barierele permise de etica profesională, abuzându-se nepermis de principiul de libertate a presei?


Astfel, întâlnim o multitudine de reviste, din diverse domenii, pe care nu voi încerca niciodată să le enumăr şi nici nu aş avea cum. Sunt reviste de calitate, utile, cu informaţii, curiozităţi, valoroase prin conţinut, calitate şi decenţa prezentării, dar sunt şi alte reviste de calitate şi conţinut îndoielnic, care se adresează unor anumite categorii şi care, după părerea mea, nu ar avea ce să caute pe tarabele publice, la îndemâna oricui. Ar trebui distribuite printr-o reţea de magazine specializate pe domenii, de unde, cei cărora le sunt adresate să şi le poată procura fără a le fi îngrădit acest drept, dar unde, cu siguranţă, nu ar atenta la educaţia şi siguranţa celorlalţi, cu precădere a copiilor şi tinerilor, care sunt cei mai expuşi şi cei mai vulnerabili, aflându-se într-un proces de formare.


Mă întreb, cu durere, când vom acorda cu adevărat atenţia cuvenită culturii? Când anume vom vedea mai multe reviste culturale, de literatură, decât reviste cu femei goale – aşa zise „vedete de televiziune”, agresiv promovate şi acolo, la televiziune, dar de care nu scăpăm nici pe la chioşcurile de reviste şi ziare, purtându-şi ostentativ inimioarele roşii ce le acoperă sânii sau altceva? Se oferă zilnic „cultură” pe pâine unor persoane fără adăpost, ce-şi rânjesc foamea în vitrinele chioşcurilor, stârnindu-şi poftele trupeşti în faţa copiilor, a trecătorilor, a femeilor îngrozite şi grăbite să nu le cadă victime acestor bătuţi de soartă, cu minţile fierbând de „cultură”, de combinaţii de alcool medicinal şi de prenadez…

COLOCVIUL NATIONAL AL REVISTELOR DE CULTURA
M-a rugat cineva de la Huşi să-i procur o revistă culturală, de tradiţie. Aflase că a apărut în paginile acesteia cu o cronică foarte importantă la un roman. Am bătut două zile „Dulcele Târg al Ieşilor” – oraş cultural, întrebând pe la chioşcurile cu ziare şi reviste. Ce credeţi? Peste tot, vânzătorii se uitau la mine de parcă aveau în faţă un extraterestru. Ba mai mult, am fost întrebată: „Ce fel de revistă-i asta, doamnă?!” Răspuns-am eu, la fel de mirată: „Este o revistă literară, destul de cunoscută şi care apare de mult timp!” Mi s-a răspuns cu aceeaşi privire a unui om ce are în faţă o ciudăţenie, puţin „tâmp” şi „sictirit”: „N-am avut şi n-om avea aşa ceva, … da, nici nu cred că s-ar vinde! Nu m-a mai întrebat nimeni pân-acu… Noi vindem…” şi a început să-mi înşiruie o listă întreagă de titluri de ziare şi reviste ale căror nume le auzi şi le vezi popularizate zilnic, atât la Tv, cât şi la radio, dar sunt expuse şi în toate vitrinele chioşcurilor. Chiar să vrei, nu le poţi uita numele.
L-am lăsat în monotonia lui, repetând în continuare, ca pe o lecţie foarte bine învăţată, numele acelor publicaţii ce nu fac decât să ne coboare tineretul din ziua de astăzi, undeva, la subsolul societăţii, în promiscuitate, prin exemplele negative oferite de copiii „de bani gata”, de acele „beizadele” care cred că totul li se cuvine şi care sunt promovate excesiv şi nemeritat. (Nu întotdeauna mesajul transmis este perceput de public la modul în care l-am gândit. Trebuie multă atenţie la felul cum îl transmiţi, dar voi reveni).
Am plecat, deci, mai departe, ajungând undeva în Complexul studenţesc „Tudor Vladimirescu”. Zic în mintea mea: „Hm! Cum de nu m-am gândit să vin aici de prima dată? Am pierdut atâta timp… Desigur, aici, o să găsesc revista la toate chioşcurile!”. Mă îndrept grăbită şi, deja, fericită, către primul chioşc mustind de „cultură”. Nu vă mai repet dialogul…, dar, a trebuit, evident, să plec la al doilea şi apoi la al treilea. Un domn, trecut bine de a doua tinereţe, care-mi vede dezamăgirea, asistând la dialogul cu vânzătoarea, îşi cere scuze pentru intervenţie şi îmi indică, cu mâna, un chioşc ceva mai retras şi nu prea strălucitor, spunându-mi că este posibil să găsesc ceea ce caut, acolo. A avut dreptate, într-un fel, pentru că, măcar aici, vânzătoarea nu m-a mai privit în acel mod ciudat. Aceasta, amabilă, drăguţă, aş putea spune, chiar ştia despre ce vorbesc. M-a întrebat, însă, dacă îmi trebuie imediat deoarece nu are pe stoc şi trebuie să dea comandă să-i aducă. Am lăsat un număr de telefon şi am făcut comandă de trei exemplare, mulţumindu-i doamnei pentru amabilitate. Am plecat, însă doar pe jumătate mulţumită, întrebându-mă cu amărăciune: de ce, în această organizare actuală a societăţii, când totul se trăieşte pe repede-n-nainte, oferim doar Kitsch-ului o motivaţie actuală de a fi?
Manipularea psihologică şi mediatică. Titlurile.
Poate aţi remarcat faptul că, de multe ori, un anumit titlu vă determină să cumpăraţi ziarul sau revista. De asemenea, în cele mai multe cazuri, dezamăgirea nu întârzie să apară în momentul în care descoperi că titlul respectiv nu are nicio legătură cu conţinutul acelui articol.


În acest fel, atenţia receptorului este canalizată într-o anumită direcţie, clar dorită de către emiţător, de către autorul textului respectiv. Folosirea de către acesta a unor neologisme, cuvinte inventate sau construite prin derivaţii, sintagme, deturnează atenţia cititorului de la anumite detalii, direcţionând-o spre teme impuse de el, spre o anume înţelegere, reuşind de cele mai multe ori să imprime, să decidă opinii.
Manipularea de format şi manipularea lingvistică.
Modul în care articolele sunt dispuse în paginile unei publicaţii, precum şi creativitatea limbajului folosit în textul prezentat, plin de semnificaţii, fac ca receptorul să nu mai fie capabil să delimiteze între argumentele raţionale ale unei informaţii şi părerea personală a autorului.
Informarea.


Da! În marea majoritate a cazurilor se merge pe rolul informativ al articolului, aducând în atenţia marelui public informaţii şi detalii despre anumite teme de interes.
Nu sunt, însă, puţine cazuri cele în care, prin interogaţii sau exclamaţii se dă o direcţie clară, dorită de către autor sau dictată de către publicaţia în sine, spre o anume opinie. Se folosesc verbe la infinitiv, printr-o apelare indirectă a cititorului, pentru a-i crea impresia unei poveţe şi nu a unei cerinţe. Prin utilizarea verbelor modale (condiţional optativ) în propoziţii, se construieşte un anumit parcurs, o anumită canalizare a informaţiei, se induc bănuieli, sugestionându-se cititorului o anume direcţie clară, formându-i o părere pe care acesta şi-o va însuşi ca fiind a lui.
Acolo unde ar trebui să primeze imparţialitatea, obiectivitatea, intransigenţa, adevărul şi curajul de a fi liber, unii jurnalişti aduc în articolele pe care le scriu, subiectivismul, prin folosirea de multe ori a unor expresii gen: „cred”, „consider” şi altele, ce reflectă opinii personale. De asemenea, alţi jurnalişti şi-au transformat profesia în business, sau, mai rău decât atât, sunt aserviţi unor partide politice ori unor interese de grup.
Jurnalistul bun, de calitate, ar trebui să fie un bun slujitor al adevărului al imparţialităţii. Din nefericire, în presa de astăzi, în revistele de astăzi, adevăr mai poţi găsi, strict, în acele publicaţii tehnice, de specialitate medicală, specific culinar, poate şi sportiv, în cele de ştiinţă, în general, educaţie şi cultură, dar care sunt destul de puţine şi dificil de găsit, iar acolo unde se găsesc nu au vizibilitate şi pondere de parcă ne-am ruşina să le expunem, să le prezentăm.
Or fi ajuns, educaţia şi cultura, o ruşine în ţara asta? Dacă stau bine să mă gândesc, cred că da! Oare, de ce?
Studii sociologice din ultimii ani relevă faptul că tot mai puţini tineri români, în proporţie de 50%, sunt interesaţi să mai citească o carte, să vizioneze un spectacol de operă, teatru sau balet, să viziteze un muzeu sau o expoziţie de pictură. Le este inoculată, din familie sau din anturajele în care se învârt, ideea că doar prin producerea instantă de bani, indiferent prin ce mijloace, dar nu şi prin muncă cinstită, pot să obţină tot ce doresc. Astfel, tinerii sunt îndepărtaţi de viaţa culturală, care nici prin mijloacele mass-media nu este suficient mediatizată, evenimentele culturale fiind foarte rar pomenite şi atunci, deficitar. Se urmăresc foarte mult aparenţele, neglijându-se esenţa, conţinutul. Nu se investeşte în cultură şi educaţie, considerându-se pierdere de timp, datorită interesului scăzut al tinerilor, însă, nu ne gândim că acest interes trebuie stimulat, educat, dezvoltat. Este ca pofta de mâncare. De nu vom face ceva în a le creşte apetitul pentru educaţie, pentru cultură, vom pierde definitiv ceva foarte important. Vom pierde resursa umană. Vom pierde ceea ce este dat acestui popor, mai de valoare, în ultimele sute de ani.
Nici revistele de cultură nu-i atrag. După cum pomeneam mai sus, lipsesc aproape cu desăvârşire din locurile în care ar trebui să fie cât mai vizibile, dar şi acolo unde acestea se află, sunt de o calitate „deplorabilă” din punct de vedere comercial, neatrăgătoare ochiului în ceea ce priveşte grafica, aşezarea în pagină sau hârtia de proastă calitate. Nu vom evolua atâta timp cât, atât sistemul de învăţământ cât şi cultura, şi-au schimbat optica şi rolul. Atâta timp cât totul se va face sub auspiciile informativului şi nu ale formativului. Dar, unde este hiba? Cine este vinovat de propagarea inculturii? Cine este vinovat de producţia beizadelelor pe banda rulantă? Dragii mei români, nu cred că ar trebui să privim prea departe. Cred că ar trebui să analizăm cu atenţie curtea noastră, concepţiile şi tarele noastre.
Mirajul occidentului, prost înţeles de un popor sănătos la trup şi suflet, dar oropsit, frustrat, din punct de vedere al unor libertăţi, ne-a făcut să uităm principiile solide în care părinţii, bunicii, străbunicii, înaintaşii noştri, au crescut şi ne-au crescut şi educat. Astfel că, în loc să păstrăm cu sfinţenie tot ce ne-au lăsat în grijă: istorie, cultură, tradiţie, bun simţ, corectitudine, respect, ne-am grăbit să împrumutăm de la alţii, deoarece este mai „cool”, mai „trendi”, mai „nice”, arată şi sună mai „mişto”! Am căutat soluţii pentru a ne plăti păcatul, vina de a nu fi lângă odrasle suficient de mult timp, aflându-ne în goana după bani, averi sau distracţii de tot felul, recompensându-i pe aceştia cu diferite „fiţe” ce par că ar reprezenta tot ce înseamnă lux, de la un simplu telefon de ultimă generaţie, la ultimul model de maşină sport sau limuzină. Ce nevoie mai au de cultură, de educaţie? Ce să facă ei cu ea? Dacă merg la un spectacol de teatru sau operă, o fac doar să fie „în trend”, să fie „cool”. Oricum, se plictisesc şi nu pricep o iotă, dar neapărat, vor dori să pară ceea ce, niciodată, nu vor fi de fapt. La ieşire, sunt chiori de somn şi iritaţi că şi-au pierdut timpul „cu tâmpenii”, îndreptându-se în mare grabă spre primul club „de fiţe”, unde se simt la ei acasă.
De învăţământ, ce să mai spunem? Am văzut inepţiile şi absurdităţile din ultimii ani, de la examenele de maturitate, de la Bacalaureat, care ne-au îngrozit şi continuă să ne îngrozească.
Într-un sistem de învăţământ, în care profesorul a ajuns ţinta tuturor ameninţărilor, ajungând să fie chiar agresat şi supus la diferite umilinţe fizice şi psihice în faţa clasei, din partea elevilor, atât din punct de vedere al ţinutei vestimentare pe care o poartă şi care nu poate concura cu a elevilor „de bani gata”, a faptului că nu are ce mânca, în comparaţie cu el, elevul, la ce ne mai aşteptăm?
Iată de ce mediatizarea excesivă a acestor „copii de bani gata” şi a ilegalităţilor, a tâmpeniilor pe care aceştia le fac, într-o societate vulnerabilă din punct de vedere psihologic, cu serioase tare de educaţie şi cultură şi capacitate de a discerne între bine şi rău, aceste beizadele, în loc să fie „condamnate public”, ajung să fie modele pentru tinerii noştri. Le auzi numele rostite laudativ, pe la fiecare colţ de stradă, de copii şi adolescenţi.
Îmi amintesc, cu plăcere nostalgică, cum la o oră de dirigenţie, prin clasa a cincea, cred, fiind întrebaţi ce vrem să ne facem când vom fi mari, undeva la ţară, în satul natal – Ivăneşti / Pădureni/ Vaslui, în clasă au început să se audă cu glas sugrumat de emoţii, dar şi prin vocea dorinţei: „doctoriţă”, „profesor”, „tractorist”, „Aurel Vlaicu”, „inginer”, „Pitagora”, „Moromete”, „colonel”, „mamă”, „Prinţesa din Şega”…, şi lista ar putea continua, pentru că eram douăzeci şi opt de elevi în clasă, însă, nu acest aspect vreau să-l evidenţiez, ci faptul că nimeni nu dorea să devină B.D., A.T., sau D.C., nu le voi da numele întreg, pentru a nu le populariza o dată-n plus.

Nu au ajuns ce şi-au dorit, dar au ajuns oameni cinstiţi, care-şi cresc copiii în acelaşi spirit frumos în care au crescut şi ei. Le vorbesc copiilor despre „Prinţesa din Şega” de Francisc Munteanu, un roman foileton publicat în Revista „Cutezătorii”, revistă pentru copii aşteptată cu sufletul la gură, de la o săptămână la alta. O revistă publicată pe vremea copilăriei noastre, în vremuri destul de grele, în perioada comunismului, dar care a contribuit la dezvoltarea unei gândiri armonioase, oferindu-ne posibilitatea analizării perspectivelor în ansamblul lor, stimulându-ne imaginaţia, dezvoltându-ne vocabularul şi dezvăluindu-ne faptul că folosirea corectă a limbii române, nu este o notă de superioritate faţă de ceilalţi, ci mai degrabă o regulă de bun-simţ şi respect personal.

Ajungem într-o zonă în care bucătăria mass-media de astăzi, se pare că a devenit foarte aglomerată şi, în care, ar trebui să se facă o curăţenie exemplară.
Dezinformarea.
Este o practică des întâlnită în jocurile de culise ale mass-mediei. Se foloseşte, deliberat, prin alterarea adevărului, prin evitarea dezvăluirii întregului adevăr, crearea senzaţionalului în scopul deturnării atenţiei receptorilor de la anumite subiecte, îndreptându-le atenţia, voit, către lucruri ce nu prezintă acelaşi interes, însă cu intenţia vădită de a le domina voinţa, a le subjuga gândirea, a le deturna opiniile şi preferinţele faţă de persoane, grupuri, organizaţii, partide.
Are caracter anti-social, fiind formă psihologică a subversiunii şi metodă de slăbire a adversarului, a unor grupuri ori persoane ţintă, prin lansarea de informaţii de natură a destabiliza, a discredita, dezinformarea având puterea de a distruge prin campaniile sale de manipulare a receptorilor. Efectul lor nu este doar un efect de moment prin agresivitatea acţiunii ştire-efect, dar rămâne în timp în memoria colectivă şi revine ori de câte ori, personajul sau instituţia revin în actualitate, ca o etichetă, indiferent dacă s-a produs reabilitarea, dezminţirea între timp sau nu.
În fine: Care ar trebui să fie Influenţa şi rolul Revistelor în viaţa societăţii?
Mă voi adresa tinerilor, în primul rând, rugându-i să ia aminte!
Încercaţi, dragilor, un experiment: Imaginaţi-vă cuvântul, informaţia, poezia, beletristica, literatura de specialitate, ca pe un fluid necesar vieţii voastre. Un fluid care, pe măsură ce-l bei, te face să te simţi şi mai însetat şi simţi că dacă şi-ar opri curgerea tu nu ai mai exista, pentru că resursele lui sunt inepuizabile şi indispensabile nouă, fiinţe supuse procesului evolutiv. Ei bine, acest fluid, atât de necesar nouă, se numeşte, simplu, Cunoaştere. Fără ea, evoluţia noastră, ca oameni, ar fi searbădă. Ar fi o simplă trecere, un consum inutil de aer şi timp.
Fiind consumatori de literatură, de cultură, veţi putea, dacă vă vor mai preocupa acele reviste intens mediatizate deşi nu cred, să discerneţi, singuri, care este limita între bine şi rău, între valoare şi kitsch, între grotesc, hilar şi frumos.


Mă voi adresa, cu respect, şi domniilor voastre, stimaţi Jurnalişti! Înainte de orice obligaţii, aserviri, câştiguri imense, sau nu, pe care vă vindeţi sufletul şi meseria, o meserie extrem de frumoasă şi necesară, dar pe care unii dintre domniile voastre o murdăresc, urâţind-o tocmai nepracticând-o în litera şi spiritul unei etici profesionale ce impune a fi echidistant, prezentaţi adevărul aşa cum este el, fără a-l deforma pentru a-l îmbrăca în haina senzaţionalului, pentru a favoriza o terţă persoană sau o instituţie, a o discredita pe alta ori a o distruge pentru că nu a „sărit la cap” suficient, ori nu se află în graţii…, vă rog!
Vă rog, priviţi-vă copiii! Ai domniilor voastre, dacă îi aveţi, ai prietenilor, ai vecinilor, ai României! Să punem umărul la educaţia lor! Să le arătăm ce înseamnă educaţia, cultura!
Aveţi puterea! Sunteţi, se spune, cea de a patra putere în stat. Poate cea mai vocală, cu mijloacele cele mai puternice de convingere în a le demonstra şi a le determina chiar şi pe celelalte trei, ce vă sunt înaintaşe.
Trebuie, doar, să luptaţi cinstit, arătând că doriţi să daţi traiectoria potrivită!
România are copii inteligenţi, copii capabili. Să-i scoatem la lumină!
Promovaţi valoarea şi nu nonvaloarea!
Priveam, cu ceva timp în urmă, la televizor (recunosc că nu o mai fac de mai mult timp). Erau ştirile de la ora cinci, pe un anumit canal TV. Ştirea: „Un tânăr de cincisprezece ani şi-a omorât prietenul de joacă, în vârstă de treisprezece ani. Întrebat fiind, de ce a făcut-o…? răspunsul său a fost şocant: „Am vrut să devin celebru.”
Vă rog, domnilor şi doamnelor jurnalişti! Să nu mai facem copiii şi adolescenţii, celebri! Să-i educăm! Pot deveni celebri, dar numai prin educaţie, prin învăţătură, prin exemple pozitive!
Revistele, ziarele, presa, radioul, televiziunea, mass-media – în general, prin acţiuni şi activităţi specifice, pot fi cel mai bun formator.

Olguţa Luncaşu Trifan
Iaşi – Iunie -2015


 (VIDEO.Olguta TRIFAN : ´´La , doar , 92 de ani , unchiul meu din satul IVĂNEŞTI, Com. PĂDURENI, jud. VASLUI, ne oferă o lecţie despre valorile poporului român .´´ )


revista-hai-romania-marinmihai-spania-mihaimarin-wordpress-c

HAI,ROMANIA !––COPIII ROMANIEI SUNT CEI MAI TALENTATI !

Next star.Micuta Mara Crucianu (6 ani) a ridicat juriul in picioare cu o hora moldoveneasca

Lasă un răspuns

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s