INTERVIU CU ALFRED NOBEL, FONDATORUL PREMIULUI NOBEL ŞI INVENTATORUL DINAMITEI



   De la început trebuie precizat că niciodată până acum nu a apărut vreun interviu luat celebrului inventator Alfred Nobel, iniţiatorul celui mai mare premiu internaţional care îi poartă numele, textul de faţă fiind unicul existent… După citirea repectivului interviu, reprodus mai jos, cititorul va afla de ce acest interviu s-a publicat atât de târziu. Autenticitatea lui depinde de la ce sursă provine. Pentru lămuriri suplimentare, ar trebui să ne întoarcem cu mai mulţi ani în urmă, de pe vremea prieteniei mele cu o familie de suedezi, soţii Sjostrom, din Solna, Suedia. Din păcate, ei s-au despărţit, dar fiul lor, Bjorn, mi-a înmânat câteva pagini îngălbenite, care erau nişte xerocopii făcute după hârtiile unui stră-străbunic de-al lui care îl cunoscuse pe un jurnalist suedez din secolul al XIX-lea, al cărui nume era Godfrey Renholm, aproape uitat în zilele noastre, deşi, personal, cred că ar trebui cercetată viaţa şi cariera lui jurnalistică. Poate nu s-ar şti nimic despre Renhohlm dacă unul din pictorii de seamă suedezi, Ernst Josephson (1851-1906), ridicat dintr-o familie iudaică, nu i-ar fi făcut jurnalistului un faimos portret în 1880, lucrare expusă la Muzeul Naţional din Stockholm. Bjorn Sjostrom nu ştia de unde avea strămoşul lui acele pagini care aveau şi urme de ciudate stenograme pe ele… Le-a xerografiat în mai multe exemplare şi le-a trimis la trei mari ziare suedeze (la Aftonbladet, la Svenska Dagbladet, ambele din Stockholm, şi la Göteborgs-Posten, din Goteborg), aşteptând să le publice sau să-i ofere un răspuns. Timp de un an de zile a aşteptat ca măcar una din redacţii să-l contacteze. Deşi a revenit telefonic cu întrebarea dacă au primit materialul expediat, nici până în zilele noastre nu i s-a oferit vreo altă lămurire, decât că nu s-a primit de la el nimic. Intrigat, pentru că dispunea de mai multe copii, Bjorn s-a decis să-mi ofere mie una din ele, rugându-mă să fac eu cunoscut conţinutul lor în România. Suedeza mea era prea săracă să-l pot traduce singur, dar după ce un translator de limbă suedeză din Bucureşti l-a transpus în româneşte contra-cost, mi-am dat seama că am intrat în posesia unui document de mare valoare…
   Acum consider că, în sfârşit, a sosit timpul să-l fac cunoscut tuturor pe această cale… Traducătorul a ţinut să precizeze însă că i s-a părut că cel puţin câteva fraze de la începutul interviului, tocmai acelea care se crede că specifica de la ce ziar venea jurnalistul cu interviul, precum şi o întreagă altă pagină din original lipsesc (probabil fiind pierdute) şi că el nu garantează sută la sută faptul că ar fi vorba de un dialog absolut original sau întru totul autentic (aşa s-ar explica şi reticenţa presei), dar că, totuşi, interviul, aşa cum există, apare deosebit de interesant şi de informativ, încât merită dat publicităţii.
   Iată cum se prezintă textul tradus din suedeză:


GODFREY RENHOLM: Stimate domnule inginer Alfred Nobel, mă bucur să vă revăd şi că aţi acceptat invitaţia noastră de a ne răspunde la nişte întrebări care, prin mine, vi le pun toţi suedezii, căci toţi vă cunoaştem cel mai bine ca fondator al unui mare premiu de prestigiu internaţional. Ba aş putea spune că „Premiul Nobel” este o noţiune chiar mai cunoscută decât însăşi biografia dumneavoastră strălucită, deşi mulţi deja vă apreciam şi înainte ca un mare inventator, chimist, antreprenor, om de afaceri, scriitor etc.. Toţi vă admirăm şi vă iubim, însă vrem să ştim, totuşi, cât mai multe amănunte despre viaţa dumneavoastră, despre cercetările făcute, despre eşecurile şi succesele întâmpinate… Ne bucurăm că v-aţi născut aici, în capitala regatului nostru, la Stockholm, în familia domnului inginer Immanuel Nobel, binecunoscut şi dumnealui ca respectat om de afaceri suedez, el însuşi un reputat om de ştiinţă şi inventator al unor lucruri importante,placajul din lemn este doar una din invenţiile tatălui dumneavoastră, descendent al celebrului savant Olof Rudbeck. Aparţineţi, aşadar, de o familie cu tradiţie în domeniul invenţiilor şi al cercetărilor ştiinţifice… De aceea, ne-ar interesa, dacă aţi binevoi, să ne oferiţi ceea ce consideraţi mai important despre biografia şi familia dumneavoastră, despre activitatea depusă fără încetare. Ştiu că aţi venit pe lume în anul 1831…

ALFRED NOBEL: Nu, nu dragul meu prieten… Văd că m-ai făcut cu doi ani mai bătrân, fiindcă în 1831 s-a născut fratele meu Ludwig Nobel, dar nu face nimic. Da, este desigur adevărat că eu m-am născut aici, nu departe de palatul regal, însă venirea mea pe lume s-a întâmplat în ziua de 21 octombrie 1833… Immanuel Nobel, tatăl meu, inginer de profesie, s-a confruntat de multe ori cu problema aruncării în aer a blocurilor de piatră pentru a putea construi poduri, drumuri şi clădiri în Stockholm. Căuta zadarnic o soluţie şi sărăcise tot căutând-o. Deşi mama mea, Andrietta Ahlsell, provenea dintr-o familie bogată, anul 1833, când m-am născut eu, avea să fie un an nefast pentru familia noastră, datorită falimentului căruia tata a trebuit să-i facă cu greu faţă. Anii 1834-36 au fost cei mai grei pentru noi, mai ales că părinţii aveau patru băieţi de crescut, fraţii mei fiind Robert Nobel, născut în 1829, în prezent pionier în industria petroliferă, Ludvig Nobel, despre care am mai pomenit, care a fondat o mare corporaţie numită „Branobel”, fiind primul ei preşedinte. Ludvig are doi copii, pe Emanuel Nobel, devenit al doilea preşedinte al corporaţiei „Branobel” şi pe o fată, pe Marta Helena Nobel-Oleinikoff, nepoata mea. Al treilea copil după Ludvig sunt eu, iar ultimul după mine a fost fratele meu cel mai mic, Emil Oskar Nobel, născut în 1843. El a fost şi nu mai este…

GODFREY RENHOLM: Da, ştiu tragedia şi am deplâns-o cu toţii…

ALFRED NOBEL: Deci cunoşti întreaga poveste cu nenorocirea care a fost cumplita explozie din anul 1864, de la fabrica mea de explozibili Heleneborg, din Stockholm. Ea a dus la moartea tragică a scumpului meu frate Emil, care dirija acolo nişte lucrări importante, precum şi a încă cinci oameni, motiv pentru care am fost şi am rămas profund şocat, considerându-mă vinovatul moral din spatele acelei tragedii. În urma ei, de parcă nu ar fi fost îndeajuns, am primit imediat o lovitură neaşteptată şi din partea autorităţilor suedeze, care au decis să-mi închidă uzina şi  să-mi interzică experimentele, considerănd activităţile mele din domeniul explozibililor ca fiind prea periculoase pentru a mai putea fi permise pe întregul perimetru al oraşului. Ulterior, după explicaţii detaliate şi cerei repetate, mi s-a aprobat să fac experienţe doar pe puntea unui vapor acostat în largul Lacului Malaren..  Unele ziare chiar s-au şi grăbit să mă numească „negustorul morţii”…

GODFREY RENHOLM: Nici vorbă de o asemenea negustorie ! Mai înainte de această tragedie, pe când aţi fost copil,apăruse despre dumneavoastră o informaţie care spunea că eraţi îndrăgostit de opere literare, de poezie, de filosofie şi de muzică, că scriaţi versuri. Ce şcoli aţi urmat şi în ce relaţii vă aflaţi cu literatura ?

ALFRED NOBEL: În nici un caz tata nu voia să mă direcţioneze spre studiul literaturii, ci dorea să am aceleaşi pasiuni ca şi ale lui şi să studiez aspectele ştiinţifice ale vieţii. Tatăl meu era foarte ambiţios. Eu l-am asemuit adesea cu compozitorul Leopold Mozart, tatăl lui Wolfgang Amadeus, deoarece ţinea neapărat să am aceeaşi meserie pe care o avea el. Pe mine şi pe fraţii mei, el ar fi dorit să ne vadă studiind matematica, fizica, chimia, ştiinţele naturii, însă acestea le puteam afla numai la şcoli de elită, destul de puţine şi costisitoare în Suedia, cu dascăli specialişti şi noi eram patru băieţi, toţi cam pretenţioşi şi dornici să învăţăm ceva frumos, dar şi practic. Tata scăpătase mult financiar şi, pentru a ne putea continua educaţia necesară, era nevoie de bani, iar el deja falimentase rău. Trebuia să ia de urgenţă nişte decizii salvatoare. În 1837 s-a înţeles cu mama ca ea să rămână acasă, la Stockholm, cu noi copiii, iar dânsul să plece în Finlanda şi Rusia pentru a-şi porni acolo o nouă carieră. Mama l-a înţeles şi pentru a-şi putea susţine financiar familia, a deschis o mică băcănie care i-a adus un venit cât de cât decent. Eu aveam atunci 4 ani. Între timp, tata, al cărui nume de specialist era pretutindeni cunoscut, a reuşit să pună pe picioare o companie în St. Petersburg, Rusia. El furniza echipament militar armatei ruseşti şi i-a convins pe generalii ruşi de utilitatea plasării unor mine acvatice pentru a împiedica accesul navelor britanice. Minele construite de Immanuel Nobel au ţinut serios la distanţă flota britanică în timpul războiului Crimeei din anii 1853-1856… În 1842 tata şi-a putut permite să ne aducă pe toţi în St. Petersburg, unde am trăit bine, devenind din nou înstăriţi. Acolo, în Rusia, el ne-a găsit şcoli alese, destinate numai fiilor de nobili, cu vestiţi profesori ruşi, francezi, englezi şi germani.Ele echivalau cu liceele şi facultăţile din Europa de apus. La St. Petersburg am studiat noi riguros ani de zile şi am terminat cu diplome valoroase studiile. Pe lângă aşa numitele „ştiinţe exacte” (matematică, fizică, chimie, ştiinţele naturii şi geografie), învăţam limbi străine şi literatură. La 17 ani ajunsesem să vorbesc fluent suedeza, rusa, franceza, engleza şi germana. Eram însă atras în mod deosebit de literatura engleză, dar tata insisita să acord mai mută atenţie chimiei şi, ca să mă îndepărteze definitiv de pasiunea pentru operele literare engleze, m-a dat pe mâna celui mai prestigios profesor din acea perioadă, Nikolai Nicolaevici Zinin, un mare chimist rus. Acesta mă îndrăgise şi, într-adevăr, m-a determinat să înţeleg şi să-mi placă tainele chimiei. Dar nu numai atât, ci mi-a recomandat un şir de nume de chimişti europeni şi americani care să mă perfecţioneze în chimia anorganică, mai precis în studiul materialelor explozive. Pentru scurt timp, am revenit în Suedia. Tata se bucura mult că reuşise ca eu să iubesc chimia şi-l apreciam cum investea destui bani în mine. După împlinirea vârstei de 18 ani, el m-a trimis pe neaşteptate în Statele Unite.

GODFREY RENHOLM: Aţi stat mult în Statele Unite ?


ALFRED NOBEL: Am stat patru ani, timp în care mi-am aprofundat studiile sub îndrumarea profesorului John Ericsson, recomandat de profesorul Zinin. Acest Ericsson era privit ca un mare erou, deoarece a conceput şi proiectat nava blindată „USS Ironclad”, devenită faimoasă cu ocazia Războiului Civil American. Aş fi vrut să stau mai mult în America, la New York şi în alte locuri, fiindcă Ericsson mă aprecia, însă acasă, pe Bătrânul Continent, afacerile familiei întâmpinau din nou alte probleme, fabrica condusă de fratele meu mai mare, Ludvig, intrând în cele din urmă în faliment total. Tata începuse să vadă în mine, din ce în ce mai mult, un factor de salvare. Nu am stat prea mult aici acasă, întrucât bătrânul, ştiindu-mă că, la fel ca şi dumnealui, devenisem pasionat de substanţele chimice explozibile, a decis să mă trimită, de data asta, în Franţa, la Paris, unde puteam să-mi continui cercetările, căci acolo erau cele mai bune condiţii de lucru pentru domeniul militar şi civil, iar eu intuiam din ce în ce mai clar valoarea şi importanţa explozibililor în diversele arii de activitate ale proaspăt instalatei Epoci Industriale.

GODFREY RENHOLM: Mi se pare interesant că Parisul, Oraşul Luminilor, nu v-a distras atenţia cu viaţa lui luxoasă, atrăgătoare şi ameţitoare, cu… fetele lui frumoase de acolo, cu ispitele irezistibile de la tot pasul…

ALFRED NOBEL: Prietene Godfrey, să nu crezi că eram total indiferent faţă de aceste ispite atrăgătoare, fiindcă şi eu sunt om, şi eu am instincte greu de stăpânit; şi eu sunt sensibil la frumuseţile din jurul meu, mai ales că atunci eram şi destul de tânăr, dar neîmplinirea datoriilor faţă de care am făcut o promisiune fermă, în primul rând faţă de sacrificiile impresionante ale tatălui meu pentru mine, faţă de iubita mea mamă şi faţă de scurgerea grăbită a timpului, plus ambiţia mea nebună de a realiza ceva util omenirii, fiindcă presimţeam bine că aş putea înfăptui aşa ceva măreţ şifoarte util, toate, toate acestea, la un loc, au fost ca o barieră uriaşă spre întregul complex de ispite din jurul meu. Odată ajuns la Paris, m-am apucat cât mai grăbit şi foarte serios să-mi continui experienţele asupra explozibililor bine dirijaţi, în paralel cu comercializarea nitroglicerinei, cel mai puternic explozibil al vremii, descoperit în anul 1847 de către Ascanio Sobrero.

GODFREY RENHOLM: L-aţi cunoscut pe Ascanio Sobrero, inventatorul nitroglicerinei?

ALFRED NOBEL: Bineînţeles că l-am cunoscut, pe când lucram în laboratorul unui renumit chimist francez, T.J. Pelouze. Aici l-am întâlnit pe tânărul chimist italian Ascanio Sobrero, care cu trei ani în urmă inventase nitroglicerina, un lichid exploziv deosebit de puternic, dar extrem de instabil la şocuri şi în contact cu oxigenul. Ascanio era un chimist italian destul de prietenos şi simpatic, care în laboratorul lui Pelouze din Paris, mi-a făcut o demonstraţie de neuitat: a turnat o singură picătură pe o masă de metal, din substanţa descoperită de el şi tot de el numită „nitroglicerină” – în fapt, un amestec puternic de glicerină cu acid azotic şi sulfuric… Când a dat cu ciocanul peste picăturica aceea, s-a auzit deodată o bububuitură asurzitoare şi partea de fier a ciocanlui a sărit sus până în tavan. Ascanio a început să râdă când m-a văzut că într-o secundă am dus instinctiv mâinile la urechi, el rămânând doar cu coada de lemn a ciocanului în mână… Supraenergia picăturii de nitroglicerină era uluitoare ! În clipa aceea mi-a venit pe loc în minte ideea să pot îmblânzi acea păcătură nebună să nu explodeze la cea mai mică atingere… Făceam, în gând, primul pas virtual spre descoperirea dinamitei… Trebuia, deci, să descopăr neapărat amestecul acela miraculos care să facă din micuţa picătură furioasă un detonant supus mie, care să explodeze numai la comenzile mele, nu doar la prima mişcare care o deranjează… Asta voia de fapt şi Ascanio Sobrero şi de aceea tot încerca şi încerca mereu fără succes diferite combinaţii. Câţiva ani mai tîrziu, după ce el s-a întors de la Paris în Italia, în una din încercările lui, amicul meu a fost serios rănit de o explozie de la nitroglicerina pe care o inventase, încât s-a lăsat păgubaş. Desigur, eu nu voiam să mă las ca el păgubaş.

GODFREY RENHOLM: A fost importantă, pentru dumneavoastră, acea perioada pariziană cu experienţele complexe făcute acolo?

ALFRED NOBEL: Foarte importantă ! Poate cea mai importantă din toate… Fără ea, nu cred că aş mai fi ajuns vreodată la apogeul descoperirilor mele. Făcusem, desigur, ceva progrese în diferite combinări şi gradiente cantitative şi, în ciuda unei serii de eşecuri, găsisem totuşi noi formule ale puternicului exploziv lichid, încercând să creez un tip nou de nitroglicerină cât mai stabil posibil, care să nu explodeze la cele mai mici mişcări, dar nu consideram un lucru suficient micile progrese. Cercetările mele erau secrete. În fond, era ceva absolut nou, la care foarte puţini se pricepeau… În Patria Marseillaisei am primit curând veşti bune de la tata şi Ludvig aflaţi în Rusia unde afacerile cu explozibili progresaseră acum excelent. Prin contract, ei livrau Imperiului Ţarist explozibilii pentru armată şi, drept recompensă, ruşii le-au facilitat nişte frumoase succese în exploatarea petrolieră din nordul Caucazului. Războiul din Crimeia a fost un fel de mană cerească pentru ei doi, încât şi acum am convingerea că fără ajutorul dat armatei ruse de tata şi de fratele meu, Rusia ar fi pierdut războiul. Cel puţin pe plan financiar, norocul începuse să surâdă din nou încercatei familii Nobel, contractele cu armata ţaristă şi sondele de petrol din Azerbaijan şi Cecenia i-au transformat cu repeziciune pe ai mei într-unii dintre cei mai bogaţi oameni ai acelei perioade.

GODFREY RENHOLM: Personal, aţi avut vreun avantaj concret de pe urma schimbării situaţiei familiale?

ALFRED NOBEL: O, da, da…Cum să nu? Şi încă destule, fiindcă în 1862, când împlinisem 29 de ani, părinţii şi fraţii  m-au chemat la St. Petersburg pentru a mă alătura afacerilor de familie care mergeau acum din plin, ajutând compania noastră să comercializeze masiv nitroglicerina produsă acum după formula mea, ceva mai puţin periculoasă, dar încă nu îndeajuns de maniabilă. În laboratorul meu de acolo încercam fel de fel de amestecuri, dar eram extrem, extrem de prudent şi învăţasem încă de la Paris cum să manipulez cu cea mai mare atenţie nitroglicerina lichidă, fiind conştient că ce mai mică greşeală putea să-mi fie fatală şi să dispar într-o clipă precum fratele meu Emil, cu laborator cu tot. Mă rugam intens la Dumnezeu să mă păzească de urgie şi, de aceea, duminicile ne întruneam mai mulţi luterani pentru rugăciuni pioase, fiindcă noi eram de confesiune luterană, dar uneori ne rugam şi la bisericile ortodoxe ruseşti, deosebit de frumos pictate şi împodobite. De fapt, totdeauna când intram în laborator făceam mai întâi în taină o rugăciune şi astfel Dumnezeu şi îngerii Lui văd că m-au păzit. Pentru asta Îi mulţumesc.

GODFREY RENHOLM: Prin Stockholm circula zvonul că unul din servitorii dumneavoastră care ţinea o eprubetă cu nitroglicerină în mână s-a împiedicat şi că lichidul a căzut pe jos şi nu a explodat, această fiind, într-adevăr, mila lui Dumnezeu şi o mare minune, după care aţi luat praful umezit de acel lichid căzut pe jos şi astfel aţi descoperit amestecul neexplozibil care stă la baza dinamitei…

ALFRED NOBEL: Aiurea – poveşti! Desigur, am auzit şi eu zvonul acesta care m-a convins că vulgul are cu adevărat multă fantezie. Nu, dragă Godfrey, realitatea a fost cu totul alta… Împlinisem 33 de ani în 1866 şi nu mult după ziua mea, când transportam un vas mic de sticlă plin cu nitroglicerină lichidă, ca niciodată mi-au tremurat mâinile de emoţie şi am scăpat tubul pe podea, exact acolo unde era o grămadă de pămânţel sau  keiselguhr (diatomit), compus din cuarţ, dar, deşi am tras o sperietură grozavă, nu s-a produs nici o explozie… Atunci am strigat, plin de entuziasm, ca Arhimede: „Evrika ! Evrika !…” – Am găsiit ! Pămânţelul umezit putea fi modelat în orice formă, iar eu am făcut o pastă pe care am modelat-o ca un cartuş care, atunci când s-a uscat, l-am putut detona afară aruncându-l de la distanţă peste jăratec. A urmat o bubuitură cumplită ca de trăznet şi, cu toate că stătusem la peste 10 m distanţă, m-am trezit împroşcat de praf, de cenuşă  şi de funingine în ochi şi peste tot corpul. În locul acela se făcuse o groapă adâncă de un metru, atât de puternic a fost „cartuşelul” nu mai mare decât degetul meu mic. Desigur, mă speriasem, însă a fost cea mai fericită sperietură din viaţa mea, căci descoperisem ceea ce căutam de ani de zile. Câteva ore m-am tot gândit şi gândit cum oare să denumesc acel nou tip de explozibil pe care puteai să-l trânteşti de pământ fără să explodeze, căci exploda numai cu fitile aprinse – şi făcând o relaţie între micimea noii materii detonabile şi dinamismul formidabil al exploziei, am fost inspirat să-i zic „dinamită”, iar dinamita mea era una din cele mai mari şi mai importante invenţii din istorie, care ar putea schimba faţa pământului. În seara aceea am repetat experienţa în faţa familiei mele şi toţi plângeam de bucurie, fiindcă intuiam clar ce valoare colosală are ea. Nici unul cred că nu am putut dormi de emoţie şi bucurie… În anul următor, 1867 am patentat oficial invenţia care uşura enorm munca oamenilor, căci dinamita mea sfărâma roci imense, putea săpa tunele, şanţuri, canale, putea dărâma blocuri mari etajate, putea muta munţii din loc !

GODFREY RENHOLM: Ceea ce-mi spuneţi, mă uimeşte, domnule Nobel. Este cu adevărat o invenţie colosală şi nu găsesc cuvinte de uimire şi admiraţie ca să vă felicit. Eu, totuşi, nu ştiu cum se detonează această dinamită. Puteţi să-mi explicaţi ?

ALFRED NOBEL: Pentru a putea declanşa explozia, am brevetat de curând o altă invenţie, un detonator bazat pe aprinderea unui fitil care arde lent îndreptându-se spre tubul de dinamită care are forma unui cilindru de carton presat, forma unui cartuş de dimensiuni variabile. Datorită faptului că dinamita reduce substanţial munca fizică şi costurile aruncării în aer a blocurilor de piatră, am reuşit să fac din vânzarea dinamitei o strălucită afacere profitabilă, astfel încât fabrica mea din Krümmel-Geesthacht, Germania, de exemplu, a început de curând să-mi exporte produsele de dinamită în alte ţări din Europa şi chiar în America şi Australia. Anglia este cea mai mare importatoare, dinamita fiind solicitată de industria ei minieră. Nu fac faţă sutelor de comenzi venite zilnic din toată lumea. Am o armată de funcţionari harnici care mă ajută, iar compania mea îi remunerează bine pe toţi, fiindcă numai contabilii mei de abia pot să numere sumele mari de bani pe care le câştig din comenzi nesfârşite. Toţi aceşti bani merg în bănci bine asigurate, de unde îi scot mai mult în scopuri caritabile, căci ajut cu drag pe cei aflaţi în mari nevoi. Am construit şcoli, biserici şi spitale în multe locuri, dar cea mai mare donaţie cred că ştii care este… Îţi voi vorbi şi de ea imediat. În prezent sunt invitat peste tot şi sunt primit cu multă deferenţă de mulţi şefi de stat, de universitari şi de oameni de ştiinţă. Am văzut cam toată Europa. Datorită pasiunii mele pentru călătorii, Victor Hugo m-a denumit „cel mai bogat vagabond al Europei”. În anii trecuţi mi-am deschis fabrici şi laboratoare în peste 20 de ţări, iar când nu călătoresc, atunci încă mai lucrez cu plăcere acasă ori în laboratoarele mele şi nu neapărat doar în domeniul explozivelor. Cred că ţi-am spus că aveam destul talent literar şi că tata nu voia să pierd vremea cu scrisul. Totuşi, fără să ştie el, eu am scris versuri în engleză, apoi o tragedie în patru acte, în proză, numită „Nemesis”. Era despre Beatrice Cenci, parţial inspirată după piesa lui Percy Bysse Shelley, dar am avut şi alte încercări lirice. Pentru cercetările mele, am căpătat o mulţime de diplome şi medalii din toată lumea. Acum, când mă apropii de  63 de ani şi nu cred că sunt lipsit de modestie dacă îţi mărturisesc că am brevetat peste 355 de invenţii, printre care cauciucul sintetic, pielea artificială şi mătasea sintetică, dar la fel de multe mai am în cap. Te asigur însă că nu mai mă bat pentru ele aşa cum m-am luptat pentru dinamită şi nici nu cred că pe acestea proiectate le voi mai realiza vreodată. Şi ştii de ce? Fiindcă… crede-mă, dragă Godfrey: am obosit, nu sunt de fier ! Am obosit, dragul meu…

GODFREY RENHOLM: Am lăsat intenţionat la urmă întrebarea despre marea donaţie de care vorbeaţi adineauri, căci vă referiţi, fireşte, la foarte importantul şi mult râvnitul „Premiu Nobel” pe care aţi binevoit să-l lăsaţi moştenire pentru a fi oferit celor mai meritoşi creatori din lume, din unele domenii ale ştiinţei şi artei, probabil. Aşadar, ce ne puteţi spune despre el ?



ALFRED NOBEL: Inţial nu mă gândisem să înfiinţez vreun premiu special care să poarte numele meu, deşi mă întrebam deseori: oare ce să fac cu atâţia bani pe care i-am strâns?  Dar ceva s-aîntâmplat… Iată ce: După ce fratele meu Ludvig a decedat în anul 1888, în timpul unei vizite în Franţa, un jurnal franţuzesc de scandal a publicat, din greşeală, un necrolog din care reieşea că cel care murise eram eu, Alfred Nobel, pe care publicaţia îl condamna pentru invenţiile făcute.
Am fost puternic marcat de titlul care afirma: „Negustorul Morţii a murit – Dr. Alfred Nobel, care s-a îmbogăţit descoperind mijloace fără precedent de a ucide alţi oameni, a murit ieri” – etc., etc. Aceasta am simţit-o ca pe o puternică lovitură care m-a făcut să mă gândesc profund la modul în care generaţiile viitoare îşi vor aminti de mine care deseori am spus: „Nu folosiţi dinamita în scopuri de război ! Ea nu a fost făcută pentru a ucide oameni, ci pentru a le uşura viaţa construind!” DEcizia am luat-o în ziua de 27 noiembrie 1895, în cadrul Clubului Suedezo-Norvegian din Paris,când am anunţat în public crearea premiului care să-mi poarte veşnic numele. Tot atunci mi-am citit public testamentul, care stipula ca toată averea mea să fie transformată într-un fond de lichidităţi din care, anual, să fie răsplătite mari realizări în ştiinţă, precum şi eforturile făcute de o persoană pentru instalarea păcii pe planetă – indiferent de religia, naţionalitatea, rasa ori sexul celor ce înfăptuiseră aceste realizări. După ce mi-am plătit toate taxele, mi-am cedat integral averea administratorilor fondului din care aveau să fie răsplătiţi laureaţii de mai târziu. Era vorba de suma de 31.225.000 coroane suedeze, o sumă destul de mare. Le sugeram ca, mai târziu, premiul să fie divizat pe domenii precum literatură, fizică, chimie şi medicină.Proiectam şi un eventual Premiu pentru pace…

GODFREY RENHOLM: Să fiu sincer, stimate domnule inginer Alfred, nu am mai auzit pe nimeni făcând omenirii o asemenea ofertă generoasă, de un adevărat Mecena. Dumnezeu să vă binecuvânteze! Cam aici ar trebui să închei acest interviu al meu pe care l-am notat cu un fel de stenograme, pentru a nu vă pierde nici un cuvânt, dar, înainte de a ne despărţi, aş îndrăzni să vă adresez şi o întrebare mai intimă: aveţi cumva urmaşi, aveţi vreun copil care să vă moştenească o parte din marea dumneavoastră avere ?

ALFRED NOBEL: Nu, dragă Godfrey. Nu am nici un copil, nici măcar din flori, deoarece eu nu am fost căsătorit niciodată, iar acum, la 62 de ani… Spune şi tu, se mai merită ?

GODFREY RENHOLM: Eu aş zice că da…

ALFRED NOBEL: Iar eu aş zice că nu sau… să mai aştept, fiindcă la banii unui miliardar şi la faima mea, mii de domniţe de aici şi de pretutindeni, m-ar vrea, însă în nici una nu aş avea încredere şi aş păţi mai rău decât o păţisem atunci când eram tânăr şi destul de acceptabil ca bărbat, căci să nu crezi că am fost indiferent la sexul frumos. Să ştii că de cel puţin trei ori am fost îndrăgostit şi eu – şi chiar au fost iubiri sincere de care îmi aduc aminte cu  multă nostalgie, dar munca intensivă şi cercetările nu mi-au lăsat prea mult timp pentru viaţa sentimentală. Încă de la 43 de ani mă simţeam deja bătrân şi obosit. Dar pe la 21 de ani, în Rusia, m-am îndrăgostit de o fată tânără, de 18 ani pe care o chema Alexandra. Era o frumuseţe şi o iubeam cu adevărat. Ca să nu o pierd, într-una din frumoasele nopţi albe, când mă plimbam cu dânsa de-a lungul Nevei, am cerut-o în căsătorie, dar dânsa mi-a răspuns cu francheţe: „Şi mie îmi place puţin de tine, dar eşti prea sărac!”.După aceea m-a sărutat ştrengăreşte pe obraz şi, râzând, a rupt-o repede la fugă pe malurile Nevei. Am privit-o până ce a dat colţul pe o stradă. De atunci nu am mai văzut-o niciodată. Îmi amintesc că aveam un buchet de flor în mână. Nici nu am apucat să i-l dau.Am aruncat oftând florile în apă şi m-am întors acasă cu lacrimi în ochi. La 45 de ani am publicat un anunţ matrimonial într-o gazetă din Stockholm: „Gentleman bogat şi foarte educat, caut o doamnă de vârstă medie, cunoscătoarea a mai multor limbi de circulaţie, în rol de secretară şi cameristă… ” Singura care a răspus, corespunzând criteriilor mele, s-a dovedit a fi Bertha Kinsky, o contesă austriacă, de care imediat m-am îndrăgostit. Dar după o relaţie de scurtă durată, contesa m-a părăsit brusc pentru a se mărita cu fostul ei iubit, baronul Arthur Gundaccar von Suttner. Aş vrea însă ca să notezi că această contesă, Bertha, a fost prima care mi-a sugerat ideea acordării Premiului Nobel pentru Pace. Mai de durată a fost poate legătura mea sentimentală cu o simplă florăreasă din Viena, pe nume Sofie Hess. Relaţia a durat peste 18 ani, iar eu o mângâiam deseori spunându-i „Doamna Sophie Nobel”. Dar şi ea m-a lăsat. De aceea conchid: spune şi dumneata se mai merită să repet asemenea experienţe triste, avântându-mă cu aventuri similare de la început?

GODFREY RENHOLM: Pot să reproduc aceste secvenţe cu viaţa dumneavoastră sentimentală sau să renunţ la ele? Îmi permiteţi să le public ?
..
ALFRED NOBEL: Dragul meu Godfrey Renholm, am şi eu o rugăminte: ai putea să păstrezi bine însemnările cu discuţia noastră de astăzi şi să nu le publici deloc, decât după moartea mea? Să nu te superi şi să nu rămâi surprins că-mi exprim şi eu doleanţa mea… Promiţi ?

GODFREY RENHOLM: Vă mulţumesc şi… promit !


PS – Aici se încheie interviul care nu a mai fost publicat niciodată până astăzi. Alfred Nobel   a decedat la 10 decembrie 1896, învârstă de 63 de ani, la San Remo, în Italia. Numele lui, în afară de vestitul premiu internaţional, a fost atribuit în sute şi sute de ocazii unor companii, unui oraş în Ontario, Canada, unor străzi din multe ţări, unor produse industriale, unui crater de pe lună, unui asteroid, unor licee şi şcoli etc., etc.

Godfrey Renholm, the Journalist

GODFREY RENHOLM

(Interviu primit de la scriitorul si artistul plastic CRISTIAN PETRU BALAN din SUA )


HAI,ROMANIA !………..MUZICA

revista-hai-romania-marinmihai-spania-mihaimarin-wordpress-cZorba’s Violin – Andreea Runceanu (The Romanian Electric Quartet AMADEUS)

Lasă un răspuns

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s