In memoriam ADRIAN PAUNESCU.Interviu de Marius TUCA. ANA-MARIA PAUNESCU: “Eu eram geloasă pe toţi oamenii cu care trebuia să-l împart”


Imagini pentru ana maria paunescuAna-Maria Păunescu i-a acordat lui Marius Tucă primul interviu din viața sa. Nu a putut să doarmă și să mănânce atunci când a aflat că va trebui să facă asta. Primul său interviu. I-a fost teamă, probabil, să nu spună ceva nepotrivit despre “toată lumea” ei. Dar în timpul discuției, amintirile au câștigat bătălia cu temerile. Totul a curs lin, ca o poveste. O poveste frumoasă despre ea și tatăl ei Adrian Păunescu.

Marius Tucă: Spune-mi Ana-Maria, de când ne cunoaștem noi doi?

Ana-Maria Păunescu: “Eu eram geloasă pe toţi oamenii cu care trebuia să-l împart”
Ana-Maria Păunescu – Nu mai țin minte ziua. Țin minte că mă uitam la emisiuni și colecționam Jurnalul Național, când era în formă mică, A4, dar când ne-am cunoscut nu mai țin minte.
MT : Câți ani aveai când am venit la voi prima dată-n casă? Eram invitat de ziua ta, de Crăciun.
AMP: Vreo șapte-opt. Știu că ai venit de Crăciun.
MT : Și ce-ai zis? Ce e cu ăsta, că venea lume multă?
AMP: Știam despre cine este vorba. Știam de la tata. Din toate discuțiile voastre de la telefon.
MT. : Spune-mi, te rog, cum se vedea lumea din casa lui Adrian Păunescu? De lângă Adrian Păunescu?
AMP: Uneori mică, uneori mare. Nici nu-mi dau seama. Oricum nu m-am gândit niciodată la asta. Cred că mi se părea mult mai simplu de trăit de lângă el.
MT: Mai întâi în anii coplilăriei.
AMP: Da. Copilăria mea a durat cât a fost și el lângă mine, de fapt.
MT: Tu ai copilărit până aproape la 19 ani.
AMP. Da. Până aproape la 20.
MT: Cum era lumea? Cum te raportai tu la lume din casa lui Adrian Păunescu?
AMP: Evident, el și ceilalți. El a fost lumea mea! Chiar și acum cred că el e lumea mea! Nu reușesc să-l scot nici măcar din realitatea de astăzi! Realitățile de-atunci nu mi se păreau complicate. Cred că am avut o copilărie aproape normală.
M T: Nu poți să-l scoți sau nu vrei să-l scoți? Pentru că, aici, semeni foarte tare cu tatăl tău și asta știm noi foarte bine. Adică și Adrian Păunescu a avut partea asta, să-i spun, depresivă a lucrurilor și a vieții.
AMP: Viața e mai frumoasă când ești deprimat, cred (râde!)
MT: Uneori am impresia că tu îți impui să intri în starea asta melancolică.
AMP: Melancolică… poate. Nu m-am obișnuit încă să fiu fericită.
MT: Nu te-ai obișnuit să fii fericită? Păi, ce-nseamnă fericirea pentru tine?
AMP: Deocamdată nu înseamnă nimic. De-asta nici nu m-am obișnuit cu ea. Pentru mine, într-adevăr, tristețea e mult mai potrivită. Așa mi se pare, deocamdată!
MT: Deci, în calendarul fiecărei zile tristețea este la locul ei.
AMP: Da, ora de tristețe!
MT: Nu ora de tristețe. Aș putea spune că, la tine, ziua începe cu o tristețe și se termină cu o tristețe.
AMP: Nu întotdeauna tot atât de dramatic. Nu!
MT: Ne întoarcem la tatăl tău. Tu îmi spui că nu știi ce e aia fericire. E o sentință dramatică pentru un “adolescent” care are 21 de ani.
AMP: Este, dar vrei să te mint? Nu pot!
MT: Minte-mă frumos, spune o vorbă de demult! Și fericirea?! Dă-mi o definiție a fericirii, să vedem ce ar putea să fie fericirea!
AMP: Eu cred că asociez cel mai mult fericirea cu liniștea, pentru că de mult nu m-am mai simțit liniștită! E vorba de liniștea mea interioară!
MT: Poți să-mi spui că înainte ca tatăl tău să nu mai fie printre noi exista această liniște.
AMP: Da! Și exista foarte multă siguranță. Adică aveam de cine să m-agăț, aveam.
MT: Adică sunt două elemente: siguranța și liniștea!
AMP: Da, și poate că amândouă compun fericirea! Probabil că da!
MT: Înainte aveai și siguranță, și liniște…
AMP: Mai mult decât siguranță decât liniște.
MT: Dar de ce nu era liniște?
AMP: Cum să fie liniște lângă el? Nu-mi aduc aminte să fi fost prea multă liniște deși noi, de multe ori, stăteam fără să vorbim. Stăteam în aceeași cameră și tăceam. Dar cred că redefiniserăm împreună tăcerea. Nu era o simplă tăcere. Nici măcar atunci nu era liniște.
MT: Asta e frumos, e deja un început de poem, ați redefinit împreună tăcerea, stând amândoi în aceeași cameră și tăcând amândoi. Și nu vorbeați de teamă să nu stricați poezia asta, a tăcerii dintre voi sau să nu vă deranjați unul pe celălalt?
AMP: Nu. De deranjat, nu s-a pus problema. Nu ne-am deranjat cred, sper, niciodată unul pe celălalt. Nu vorbeam pentru că ne era bine așa. El, pe fotoliu, eu, pe canapea și trecea timpul, așa, pe lângă noi.
M.T.: Cum decurgea o zi a voastră, împreună?
AMP: O zi întreagă nu prea-mi amintesc foarte clar pentru că el pleca mult. Vorbesc acum de anii de plină activitate. El călătorea foarte mult. De multe ori, mergeam și eu cu el. Mai lipseam de la școală, se întâmpla. Dar, o zi lângă el era îngrozitor de agitată, de cele mai multe ori și alte zile erau cum ți-am spus, în tăcere.
MT: Îți plăcea să intri în agitația asta?
AMP: Foarte mult. Cât a fost Cenaclul “Totuși iubirea”, (eu am fost foarte mult). Am debutat, fiindcă eu am și cântat, am avut o tentativă…
MT: Nu e nimeni perfect.
AMP: Așa-i. Am debutat pe la 4 ani, cântam o singură strofă, mai mult recitam.
MT: Și-ți plăcea agitația. Lumea asta, cu multe personaje, cu tot felul de oameni, cu nopți pierdute.
AMP: Îmi plăcea. Nopțile pierdute sunt sigur moștenirea de la el pentru că și acum pierd nopți foarte multe! Îmi plăcea și sunt sigură că la partea asta semăn cu el și nu cu mama!
MT: Atunci pierdeai nopțile pentru că erau spectacole, stăteați până dimineața.
AMP: Erau mesele de după spectacole, care erau cele mai frumoase, întotdeauna. Îmi plăceau cel mai mult. Nu pentru că mâncam, ci pentru că se cânta cel mai mult acolo și se cântau piese de interior. Cântam toți, acolo nu mai conta cine cântă bine, cine cântă prost. Cântam și eu, mai cu curaj.
MT: Înțeleg de ce pierdeai nopțile atunci, dar acum de ce le pierzi?
AMP: Acum, uneori, din obișnuință, doar din obișnuință. Pierd vreo două nopți pentru Revista “Flacăra”, mai și scriu, mai și învăț.
MT: Ne întoarcem, apropo de starea ta melancolică. Ne întorcem la ea. La un moment dat i-ai acuzat inclusiv pe cei din jur că ei nu mai suferă după moartea tatălui tău, că tu ești singura care suferi.
AMP: Nu recunosc așa ceva. Nu i-am acuzat. Poate că i-am judecat în felul meu că nu suferă atât de apăsat, nu știu cum să spun. Probabil că, la un moment dat m-am simțit singură în suferința asta.
MT: Știu suferința ta, o înțeleg și am respectat-o de fiecare dată. Dar tu ți-ai propus să suferi la nesfârșit, nu?
AMP: Nu. Nu mi-am propus asta, nu! Dar nici nu pot să-mi propun să mă mint că-i totul bine. Eu, încă, nu mi-am găsit un loc pe lume. Chiar nu mi-am găsit!
MT: Ce-nseamnă să-ți găsești un loc pe lume? E deja dramatic!
AMP: Adică să mă simt normal, să treacă o zi fără să mă gândesc la tot ce s-a întâmplat.
MT: Adică fără să te gândești la tatăl tău…
AMP: La tata și la tot ce i s-a întâmplat. Că nu mă deranjează să mă gândesc la el.
MT: La faptul că nu mai e.
AMP: Da.
MT: Nu poți să te gândești și altfel decât așa? Noi am mai stat de vorbă despre asta. Adică să te gândești la toate lucrurile bune care sunt legate de el, pe care le-ați trăit împreună.
AMP: Nu. Nu pot încă. Nu pot să fac încă distincția. Mai devreme sau mai târziu, tot acolo ajung. Tot la noiembrie 2010.
MT: Deci suferința e legată de anul și momentul dispariției.
AMP: Da. Pentru că, până atunci, eu nu am fost conștientă de gravitatea problemei.
MT: Gravitatea bolii?
AMP: Da.
MT: Tu încă nu te-ai obișnuit cu ideea, de fapt.
AMP: Nu, în nici un caz. Poate și pentru faptul că el era plecat mult, când eram eu mică. Mă lua cu el uneori, alteori nu putea să mă ia sau nu puteam eu să merg. De asta, absența lui fizică, cel puțin, e ușor de păcălit în mintea mea. Dar în cele mai multe moment nu-mi iese.
M.T: Și durerea, când se declanșează?
AMP: Nu știu. De fiecare dată când mi-e bine și de fiecare dată când mi-e rău, pentru că am nevoie să-i spun, am nevoie să-l întreb, am nevoie să mă-ntrebe. Cred că am nevoie mai mult să mă-ntrebe decât am nevoie să-l întreb.
MT: Ce te-ntreba de obicei?
AMP: Tot. Și mă cunoștea extrem de bine. De multe ori, nici nu trebuia să-i spun dacă voiam să merg undeva.
MT: Te întreba tot în legătură cu tine, nu întrebări la care să aștepte răspuns sau să-ți ceară sfaturi sau lucruri de felul ăsta.
AMP: Ba da! Ne mai și sfătuiam. Ne sfătuiam când scria ceva, de exemplu când trebuia să aleagă un titlu de carte. Făcea, așa, un fel de consiliu de familie și ne-ntreba ce titlu e mai potrivit. Noi am discutat în mai multe situații, despre o groază de lucruri.
MT: Te-a întrebat și la “Liber să sufăr” care să fie titlul cărții?
AMP: Cred că da. Dar nu numai că m-a-ntrebat, dar eu am fost lector sau nu știu cum sunt trecută. Atunci am debutat eu în lumea asta a cărților. M-am implicat foarte mult.
MT: Și știai de ce suferă atunci?
AMP: Bineînțeles.
MT: Și cum era pentru un copil să vadă că tatăl său suferă într-o poveste de dragoste? Nu dezvăluim aici lucruri intime, această poveste a fost făcută și publică, plus că stau mărturie cărțile.
AMP: Da. N-a fost ușor. La început sigur că n-a fost ușor. N-am vrut să fiu de acord cu el. Dar când suferința a început să se potolească și să se transforme în literatură, l-am înțeles.
MT: Atunci deja erai empatică cu el, înțelegeai ce se întâmplă…
AMP: Da. Înțelegeam și nu-l mai judecam fiindcă așa, involuntar, cred că l-am judecat.
MT: L-ai judecat? Și i-ai spus vreodată în față?
AMP: Da. Am avut niște discuții foarte lungi pe tema asta, tot noaptea, bineînțeles.
MT: Și?
AMP: Și nu se apăra în fața mea. Eu cred că aveam dreptate, oricum. Și el cred că știa că aveam dreptate.
MT: Și nu se apăra. Era cu garda jos și tu îl acuzai.
AMP: Nu-l acuzam. Îi spuneam ce cred. Și nu mă feream atunci. Mă refer la cazul ăsta. Nu m-am ferit să-i spun. Eu cred că am fost cea mai curajoasă din familie atunci, chiar dacă eram mică. Cred că aveam 12 ani. Îi spuneam ce cred. Nu spunea nimic și până la urmă mă opream eu pentru că văzându-l că nu se apără mă simțeam eu vinovată.
MT: Apropo de Cenaclul “Totuși iubirea”. intra în contact cu foarte mulți oameni, sute, chiar mii la un moment dat. Cum vedeai tu toate aceste întâlniri, că erai lângă el, mai ales că Adrian Păunescu era în centrul atenției? Tatăl tău era în mijlocul oamenilor.
AMP: Îmi plăcea foarte mult să văd că lumea îl iubește. Și îmi plăcea și să văd că în conflictele care mai apăreau – pentru că nu toată lumea l-a iubit – ieșea învingător, cel puțin așa mi se părea întotdeauna. Reușea întotdeauna prin vorbe. Dacă îl ataca cineva, uneori, printr-un simplu cuvânt, îl făcea pe omul ăla să nu mai spună nimic și să plece. Îmi plăcea. Eram însă și geloasă pe toți oamenii ăia cu care trebuia să-l împart pentru că totdeauna a trebuit să-l împart cu foarte mulți oameni și cred că de asta mi-am dat seama cel mai bine atunci, în noiembrie, cu cât de mulți oameni l-am împărțit.
MT: Și că părticica ta a fost mult mai mică din cât ai fi crezut.
AMP: Eu cred în continuare că a fost cea mai mare. Dar, raportat la mulțimea asta de oameni, într-adevăr! Și eram geloasă un pic. Depinde și de persoanele care se apropiau de el. Eu aveam instinctul de apărare și voiam să fie întotdeauna pus în situații bune. Îmi aduc aminte cu mare plăcere de perioada Cenaclului “Totuși iubirea”. Îmi pare rău că n-am prins Cenaclul “Flacăra”, îmi pare foarte rău și i-am reproșat că nu m-a făcut mai devreme și lui și mamei, dar asta a fost!
MT: Spune-mi, te rog, care erau prietenii lui Adrian Păunescu?
AMP: Tu! Persoanele de față se exclud? Avea prieteni foarte mulți prin țară. Nu sunt neapărat persoane publice. Se simțea bine în compania lor. De exemplu, la Năsăud avea două familii de prieteni, familia Vaida și familia Nistor, la care a stat într-o perioadă foarte grea a vieții lui dinainte de ’90; îl avea pe ioan Botezan, la Sibiu, Familia Hașigan, din Săliștea Sibiului. În București, pe nașii mei, familia Gheorghișan ( ei au fost întotdeauna aproape de noi), pe Mihai Anghel, de la Craiova ( a fost un prieten foarte bun, mai ales în ultima perioadă, care a fost și cea mai grea), pe Gigi Bălașa, tot din București, pe Dinu Săraru.
MT: Eu nu te-ntreb întâmplător, pentru că așa, părea că e înconjurat de sute de oameni. Deci prieteni erau puțini și aleși.
AMP: Am vorbit cu el despre prietenii lui și despre cât de puțini sunt și am făcut un clasament- “Top trei”- care sunt prietenii cei mai buni și care sunt necondiționat. Eu am făcut clasamentul și a fost de acord.
MT: Și el ce zicea când vorbeai despre prieteni, spunându-i că nu sunt atât de mulți precum par?
AMP: Cred că nu s-a iluzionat niciodată că are prieteni mulți. A suferit din cauza asta. De multe ori, noaptea, avea ceva de spus și n-avea cui să-i spună. Dacă noi nu eram prin preajmă, eu, Andrei, mama, se complica un pic situația. Așa sunt sigură că a suferit și s-a simțit și abandonat.
MT: Cred că are un vers undeva, care spune că a întâlnit la momentul oportun oamenii care aveau cea mai mare nevoie de el. Eu știu că era un prieten adevărat și când aveai nevoie de el, te puteai baza pe el la orice oră din zi și din noapte, necondiționat, nemijlocit, neîncetat. Mi-aduc aminte de versul ăsta pentru că undeva, l-am moștenit, aș putea spune, în legătură cu chestiunea asta. Și eu am mulți oameni care m-au cunoscut exact în momentul în care aveau mai mare nevoie de mine.
AMP: Și în versul ăsta se vede că s-a simțit nedreptățit. Dar cred că e un privilegiu să trăiești așa ceva.
MT: Așa e! Spune-mi te rog, ai fost martor, așa cum am fost și eu, la scrierea atâtor și atâtor poeme. Cum se întâmpla? Cum distila emoția? Cum venea muza? Cum intra în transă? Ce se întâmpla atunci?
AMP: Pur și simplu. N-a avut niciodată o rețetă. Îi venea să scrie în mașină, ne dicta. Cine era în spate trebuia să aibă alături, întotdeauna, foi și un pix; de multe ori scria și singur.
MT: Mie mi s-a părut extraordinară reacția atunci când scria singur. L-am văzut în mai multe ocazii când, pur și simplu, smulgea hârtia și începea să scrie.
AMP: Și pe șervețele.
MT: Și pe orice. În momentul ăla nu mai era acolo, într-o bună măsură. Scria și avea emoția asta extraordinară de a citi la sfârșit ceea ce a scris. Nu?
AMP: Da. Îi plăcea foarte mult să citească cea mai recentă poezie pe care a scris-o și, cum spuneai și tu foarte frumos, întotdeauna da impresia că ultima poezie e cea mai bună.
MT: Mi-aduc aminte, și cred că erai acolo cu el, de multe ori când scria ceva mă suna să-mi citească.
AMP: De foarte multe ori! Și nu numai poezie!
MT: Nu. Eram primul ! Când simțea că îi iese ceva extraordinar, mă suna și îmi transmitea și mie emoția aia! Simțeam până la fibră că poemul ăla, versurile alea, cuvintele alea, abia fuseseră scrise.
AMP: Ți-a citit de multe ori și pamfletele.
MT: Și pamfletele dar și foarte multe poeme de dragoste. Spune-mi, care erau momentele cele mai grele alături de Adrian Păunescu?
AMP: Mi-e greu, mi-e foarte greu să spun.
MT: Existau momente de felul ăsta?
AMP: Existau. El se enerva foarte ușor și după aia îi părea rău. Eu cred că am fost un pic protejată.
MT: Cred că erai ultima pe listă când venea vorba de enervările lui spontane, gen foc de paie.
AMP: Îl mai enervam și eu, mai rar, dar îl enervam. Alea erau niște momente grele pentru că eu chiar credeam că am dreptate și-mi era greu să cedez.
MT: Nici tu nu cedai!
AMP: Nici eu. Mai ales în ultimii ani, nu cedam! Și știu că, la un moment dat, acum câțiva ani, am stat o zi supărați. Și când era supărat pe mine îmi spunea: “Bună ziua!” “Bună seara!”, așa mi se adresa. Ne răsfățam, ce să mai!
MT: Deci cel mai mult, supărați, o zi ați stat?
AMP: Da. Nu știu dacă o zi și o noapte sau doar o zi.
MT: Dar îți aduci aminte de supărările mele și ale tatălui tău? Și când încercam să ne împăcăm prin tine, prin Andrei sau prin maică-ta?
AMP: Da. Îmi aduc aminte foarte clar când v-am împăcat eu, nu mai știu ce s-a întâmplat. Nici el nu mai știa ce s-a întâmplat după vreo două zile. Era foarte supărat. Voi vă scriați foarte multe mesaje. Se vedea că n-are cui să scrie mesaje. Stătea cu telefonul în mână și tot se uita. N-a scris, n-a sunat. Și ne-a spus imediat că v-ați certat, că nu te mai sună. Eu am crezut că o să vă împăcați seara, a doua zi. Când am văzut că nu vă-mpăcați… Vezi, mă-ntrebai când ne-am cunoscut. Nu știu când ne-am cunoscut dar atunci te-am căutat, cred, prima oară! Te-am căutat să te rog să-l suni tu pentru că el nu vrea să cedeze și suferă. Și tu nu l-ai sunat în ziua aia.
MT: Noi am avut o poveste de prietenie foarte puternică și foarte complicată, în același timp. (Râde)
AMP: Nu l-ai sunat în ziua aia. Eu tot așteptam să-mi spună că l-ai sunat, că v-ați împăcat. Așteptam, așteptam, mergeam pe la el… El stătea în același loc, în sufrageria casei. intram pe la el și îl întrebam: “Ce faci?” Asta era o întrebare care îl enerva foarte tare. Zicea: “Nu vezi ce fac? Nu fac nimic!” Așteptam să-mi spună că v-ați împăcat și nu-mi spunea. Mi-aduc aminte că ți-am dat un e-mail, parcă, atunci!
MT: Da. Mi-ai dat un e-mail.
AMP: Un e-mail foarte sentimental în care te rugam să-l cauți. După aia a fost duminică și n-am îndrăznit să te sun duminica. După aia ți-am mai dat un mesaj, să mai încerc o dată. Și l-ai sunat. După ce l-ai sunat, m-a chemat. Mi-a zis: “Ai vorbit cu Marius?” Și am zis nu – l-am mințit! Ce puteam face? i s-a părut foarte ciudat că l-ai sunat și ai vorbit de parcă nu s-a întâmplat nimic și cum de l-ai sunat tocmai atunci… Și ne-a luat la rând, pe toți din casă. Prima dată pe mama: “Ai vorbit cu Marius?” Mama nu știa nimic. Mama sincer i-a spus: “Nu, n-am vorbit nimic”. În seara aia am ieșit spre nord – c-așa zicea- la plimbare.
MT: Povestește cum era plimbarea asta spre nord.
AMP: Era plimbarea lui preferată. Pur și simplu ieșeam spre nord. Ne urcam în mașină și mergeam până la Otopeni, până la Tâncăbești, uneori până la Ciolpani și întorceam. Mai cumpăra fructe, legume de pe marginea drumului. Îi plăcea foarte mult. Era felul lui de a se relaxa. Uneori scria, mergea doar ca să-și scrie rubricile, să scrie poezie. Mergea spre nord. Eu am lipsit de multe ori din plimbările astea spre nord, motivat, de cele mai multe dăți, dar nu pot să nu mă simt vinovată. Și am plecat atunci la plimbare. Te-a sunat, să mai vorbiți o dată și încă o dată și, după ce a închis, îmi zice: “Totuși… n-ai vorbit tu cu Marius?” Eu credeam că am încheiat discuția. “Nu, n-am vorbit!” “Nu te cred.” sau avea o vorbă: “Te cred, că și eu mint!” Și am lăsat-o așa.
MT: Eu cred, atunci când e vorba de caractere, în regionalism! Și apropo de supărările lui, era foc de paie de multe ori! Asta e o chestie tipic oltenească! Și asta cu orgoliul de a nu suna el. Să nu facă el primul pas! Adică se poate scufunda pământul dar el tot nu sună! Avea lucrurile astea și eu, intenționat, de foarte multe ori, nici eu nu sunam, cu toate că eu treceam mai ușor peste lucrurile astea, nu eram chiar atât de radical în ceea ce privește orgoliul ăsta de a nu suna! Și el, nu! N-ar fi sunat pentru nimic în lume. Exemplul ăsta pe care l-ai dat tu, e cel mai bun!
AMP: N-ar fi sunat chiar dacă suferea foarte tare și-ți simțea lipsa îngrozitor!
MT: Dacă-mi aduc aminte, ne certam pe lucruri mărunte, de cele mai multe ori! Am avut și discuții grave până aproape la înjurătură.
AMP: Nu le cunosc!
MT: Nu le știi pentru că erau la telefon, de multe ori, sau au fost și față în față, mai rar, dar la telefon au fost până într-acolo încât “ne despărțeam pentru totdeauna”. Ți-am zis că era o prietenie din asta cu năbădăi, vorba ta! Discutam despre momentele grele.
AMP: Nu pot spune neapărat moment grele. Mie îmi părea rău când se consuma pentru prostii. Uneori își strica dispoziția de la un fleac.
MT: În afară de drumurile astea spre nord, ce alte obiceiuri din astea interesante mai avea?
AMP: Mergea uneori și spre sud dar atunci mergea doar pentru fructe și legume. Dar spre nord mergea și iarna, tot timpul!
MT: Și trecea pe la Casa Scânteii, invariabil, când se întorcea să ia ziarele!
AMP: Asta cu ziarele. Ce poveste! Câțiva ani, dimineața aveam școală și, înainte să am eu carnet de conducere, mă duceam cu cine se putea să-i iau ziarele dacă nu mergea el, noaptea. Pe la 12:30 noaptea, cineva îi făcea o colecție de ziare și câțiva ani a fost asta cu mersul după ziare. Mă duceam cu el. Primea ziarele, prindea luminile în mașină și citea pe loc. Îmi arunca și mie în spate când termina de citit!
MT: Era informat! Asta cu ziarele a durat ani de zile. Se ducea să ia ziarele și le citea acolo și până dimineața asta făcea.
AMP: O boală grea. Când n-a mai putut să ia ziarele de acolo ajunsesem să spun că abia aștept să-mi iau carnet să pot să-i iau ziarele noaptea că era problemă uneori, n-avea cine să meargă! Oricum, dimineața le cumpăram dacă nu le luam noaptea!
MT: Cum te iubea Adrian Păunescu? Care era modul lui de a te iubi?
AMP: Îmi spunea, de multe ori. Noi ne spuneam foarte des.
MT: Îți spunea că te iubește.
AMP: Da, foarte des. Aproape la fiecare discuție telefonică!
MT: Și în afară de declarații?
AMP: Am avut întotdeauna impresia că pe mine mă apără de toate mai mult decât pe oricine?
MT: Și nu suferea Andrei, maică-ta – Carmen? Sau era ca o stare de fapta asta, că tu ești răsfățata?
AMP: Cred că se obișnuiseră. Mama nu cred că suferea fiindcă și ea, la rândul ei, mă iubea poate la fel de mult! Andrei, sper că n-a suferit prea mult!
MT: O să vedem! Dar, spune-mi, când vă mai certați, cum vă-mpăcați?
AMP: Ne mai împăca și mama. Cum v-am împăcat eu pe voi doi ne mai împăca pe noi mama. Când intram, să plec la școală sau veneam de la școală, îmi spunea: “Bună ziua!”
MT: Atât!
AMP: Atât! Și ăsta era celălalt tip de tăcere. Nu vorbeam atunci de supărare. Tot din orgoliu. Îmi spunea “Bună ziua!”. Eu îi spuneam “Bună ziua!” Mă așezam acolo, stăteam vreo zece minute. Când vedeam că nu zice nimic, plecam! Și mai intram seara, înainte să mă duc la culcare, el îmi spunea “Bună seara!”, eu îi spuneam “Bună seara!” și gata! Și când începea cearta să se stingă, ne dădeam mâna, așa, protocolar! Doar atunci! Noi, mâna ne-o dădeam tot timpul, dar atunci ne-o dădeam protocolar. A, și mai era ceva! Când suna și dacă-l enervam cu ceva, la telefon, îmi spunea “Numai bine!” la sfârșit. Atât! Fără “te iubesc!” … “Numai bine!! și atunci știam că s-a enervat.
MT: Oare cum era asta “Bună ziua!” “Bună ziua!”, “Bună seara!” Bună seara!” Și nu scotea nici un cuvânt?
AMP: Nu! Nu se întâmpla des. Cred că o dată a ținut o zi și poate o noapte!
MT: Dar dacă ținea o jumătate de zi era suficient. (Râde)
AMP: Eram încăpățânați.
MT: Ai vorbit la un moment dat de mesaje. Știu că ai toate telefoanele domnului Păunescu. În ultima vreme, în ultimii ani, se perfecționase, însă, a fost o vreme când tu îi dădeai mesaje. Te punea pe tine să-i scrii, nu?
AMP: Avea și în ultimii ani moment în care mă punea pe mine să scriu.
MT: Scria și poeme în ultima vreme în SMS, știu că mi-a trimis mie….
AMP: Nu știu ce-ți trimitea ție.
MT: Poemele pe care le scria.
AMP: Nu știu, poate că le transcria pentru tine. Sau, dacă avea un răspuns, dădea pe loc răspunsul. Dacă era un mic poem, cu atât mai bine.
MT: Știi, dacă ne amintim amândoi de mesaje, la un moment dat mi-a trimis un mesaj cu “La mulți ani!” sau “Sărbători fericite!”…
AMP: Eu l-am scris pe-ăla! El mi l-a dictat.
MT: Și l-a semnat “Adr. P.”
AMP: Era de Crăciun. El mi-a zis: “Hai să dau și eu niște mesaje de sărbători. Și scrie un mesaj simplu, că nu-i plăceau mesajele pline de zorzoane. “Crăciun fericit!” și mi-a spus să-l semnez Adr. P. Și mi-a zis: “Trimite-i și lui Marius!” “A răspuns!”, i-am zis eu încântată. Și ce-ai răspuns: “Cine-i Adr.?” A fost atât de revoltat! El ți-a urat “Crăciun fericit!” și tu doar atât ai înțeles din mesajul ăla?
MT: Când era în străinătate, întrebarea asta era obsedantă, practic. Suna și spunea: “Ce-i pe-acolo?” Și-i spuneam: “Domnu’ Păunescu, ce credeți c-ar putea să fie? Nimic!” Și zicea: “Nu, nu. Cu tine nu se poate discuta!”
AMP: Când te suna din străinătate și tu-i răspundeai așa, era foarte dezamăgit, suna imediat pe altcineva pentru că spunea că tu nu știi ce se întâmplă în țară. Mi-a zis odată: “Cred că el știe doar ce se întâmplă la el acasă! Nu-l mai sun, că nu-mi spune nimic!” Într-o perioadă îl suna pe Florin Condurățeanu, care-i dădea un raport detaliat.
MT: Da, așa e, îi plăcea să-i povestească!. Și, fiindcă discutăm despre mesaje, în ultima perioadă, și o să vorbim de asta mai încolo, a trimis niște mesaje foarte ciudate. Eu atunci am avut primul semn de alarmă apropo de starea lui și de sănătatea lui! Nu m-am îngrijorat atât de tare nici când a scris “Scrisoare către urmașii mei”.
AMP: În iulie!
MT: Mi-am zis atunci: Se alintă poetul din el, scriitorul se revoltă, dar, de fapt, începuse perioada aia despre care o să vorbim.
AMP: Eu nu-mi dădeam seama.
MT: Nici eu nu mi-am dat seama iar după ce n-a mai fost am înțeles tot ce s-a-ntâmplat pas cu pas.
AMP: Îi plăcea să scrie mesaje și cred că mesajele le-a descoperit în relația cu tine.
MT: Da. Eu îi răspundeam, de multe ori, în doi peri, mai foloseam ironie.
AMP: Se întorcea!
MT: Se întorcea, cu vârf și îndesat, de multe ori. Dar știu că ți le citea. Le comentați de multe ori.
AMP: Da. Dacă-i răspundeai și nu era mulțumit, ne chema: “Uite ce mi-a răspuns Marius la mesaj!” sau dacă îi răspundeai și îi plăcea, cu atât mai mult! Ne chema să ne citească!
MT: Spune-mi, te rog, vorbeam mai devreme de prieteni. Ați avut dezamăgiri după plecarea tatălui tău? Oameni care s-au făcut că nu vă mai cunosc sau prieteni care au dispărut?
AMP: Foarte mulți! Dar eu nu am fost dezamăgită, tocmai că am vorbit cu el despre asta. Eu am zis că vor rămâne trei oameni, orice ar fi, lângă noi. Au rămas poate mai mulți, nu doar trei.
MT: Dar au fost și dezamăgiri.
AMP: Au fost și dezamăgiri. Dar, într-un fel, eram pregătită pentru dezamăgirile astea. Sigur că am suferit. Și acum mi se întâmplă să mă întâlnesc cu oameni care poate chiar nu mă mai țin minte, poate nu vor să-și aducă aminte de mine.
MT: Sau nu te mai recunosc pentru că ai slăbit foarte mult!
AMP: Sau nu mă mai recunosc.
MT: Tu știi bine, dar te alinți, că maturitatea ta e a unui om care are mult mai mulți ani, față de cei 22 de ani pe care nici nu i-ai împlinit. Îi împlinești în decembrie.
AMP: Am trăit mai mult decât 22 de ani.
MT: Iar viața lângă Adrian Păunescu a fost una intensă.
AMP: Da. N-am avut timp să ne plictisim. Eu nu m-am plicitisit niciodată.
MT. Deci au fost dezamăgiri. Dar prietenii adevărați, pe care îi știai.
AMP: Au rămas. Și mai ales oamenii simpli, care nu sunt persoane publice. Și mai sunt și oameni care au fost prieteni, nu atât cu el, cât cu mine și cu mama. A fost dezamăgirea mai mare în privința celor care au dispărut și care erau mai mult prieteni cu noi, decât cu el. Nu aveau relație directă cu el. Și au dispărut unii când au văzut că nu mai au de cine să se agațe din familia noastră, nu mai e nimeni puternic. Dar alții, nu. Avem, de exemplu, la Craiova, prieteni extraordinari!
MT: Spune-mi, ce-nseamnă pentru tine poezia lui Adrian Păunescu?
AMP: Cred că e lumea tradusă de vocea lui și văzută prin ochii lui. Și de multe ori așa văd și eu lumea.
MT: Îi cunoști poezia.
AMP: Îi cunosc. Nu pe toată.
MT: Nu pe toată?
AMP: Nu.
MT: De ce?
AMP: A scris atât de mult.
MT: Ce e cu copiii ăștia care nu citesc ce-au scris tații lor?
AMP: A scris prea mult. N-am avut timp până acum să citesc tot. Spuneai că sunt mai matură dar…
MT: În primul rând este Cartea cărților de poezie unde sunt toate poemele lui.
AMP: Da , până în 2003.
MT: Pe cele din 2003 – încoace, le știi foarte bine că ai și lucrat la publicarea volumelor. Deci ne-apucăm să citim opera.
AMP: Cred că în vreo 10 ani am să reușesc s-o citesc pe toată. Știu foarte multe din poeziile care au fost puse pe muzică, mai mult sau mai puțin celebre. O să le citesc așa, în timp.
MT: Ai dat un răspuns foarte frumos apropo de lumea văzută de Adrian Păunescu. Se regăsește în poezia lui. Și tu ai spus că vezi tot la fel lumea.
AMP: De cele mai multe ori, da!
MT: Cum o vezi? S-a dedublat Ana-Maria Păunescu în tatăl ei? Totuși, experiențele sunt incomparabile.
AMP: Poate pentru că știu, când vorbim despre evenimente trecute sau despre lucruri din lumea de ieri, și când spun ieri mă refer la mulți ani, eu cunosc trecutul tot de la el. Citind poeziile, mi se confirmă poveștile lui.
MT: Dar poemele lui din primii ani le-ai citit?
AMP: Da. Nu știu dacă pe toate, dar le-am citit.
MT: Cel puțin acum când am făcut antologia de versuri, ai citit!
AMP: Am citit. Acum am citit mai mult ca oricând. Atâta poezie de Adrian Păunescu n-am citit niciodată ca în anul în care am făcut selecția pentru acele volume
MT. Tu scrii poezii, nu?
AMP: Scriu. Din când în când, dar nu arăt.
MT: Seamănă cu poezia lui Adrian Păunescu?
AMP: Mi s-a-ntâmplat să confunde cineva două versuri. Erau doar două versuri.
MT: Și nu ai un complex când vine vorba de poezie?
AMP: Poate că am și nu-mi dau seama, pentru că nu le public, nu le arăt. Foarte puțini oameni au citit ceva scris de mine. Poate că, fără să-mi dau seama, mi-e frică să fiu comparată cu el. Eu vreau să cred că nu am un complex. El mi-a citit versurile. Eu mai scriam și când eram mică poezii și lui îi plăceau foarte mult. Normal că-i plăceau, că eram copilul lui!
MT: Era normal, da! Și la tine cum vine poezia? E aceeași manifestare?
AMP: Uneori am impresia că da. Acum vreo două zile veneam de la facultate și pe stradă mi-a venit mie o idee.
MT: Și n-ai avut cui să dictezi.
AMP: Eu n-am dictat niciodată. Mai glumesc uneori cu mama și îi spun să noteze ceva. Evident că nu notează. Și mi-a venit o idee pe stradă, am scos carnețelul și am scris în mers. A ieșit o poezie.
MT: Pe cele mai multe dintre poeme le dicta fie lui Carmen, fie lui Andrei, nu?
AMP: Da. În ultima perioadă, când am învățat și eu să scriu repede, mie!
MT: Ce poezii ai scris zilele trecute?
AMP: Am scris mai multe. În ultimele zile am fost foarte inspirată.
MT: Despre…
AMP: Despre tot și despre nimic.
MT: Nu o temă anume. Nu de dragoste sau…
AMP : Poate fi și interpretată așa.
MT: Ești îndrăgostită?
AMP: Întotdeauna am fost.
MT: A. Semeni cu tatăl tău.
AMP: Tu ai spus.
MT: Ai un prieten sau…
AMP: Nu. La unele lucruri sunt matură, la altele…
MT: Cum a fost chestiunea asta, că ai aflat că mai ai o soră? O presupusă soră?
AMP: N-a fost o noutate pentru mine. Am fost surprinsă de întorsătura pe care a luat-o povestea și de felul în care e tratată la televizor, de felul în care e comentată. Mi s-a părut absurd că și acum două-trei zile se discuta despre subiectul ăsta ca despre o noutate. E o realitate care, probabil, se va confirma curând, față de care nu am nici un fel de părere. Nu pot să-mi dau cu părerea despre viața lui de acum 44 de ani.
MT: Într-un fel, viața lui Adrian Păunescu a fost un mare spectacol.
AMP: Da. Și tocmai de asta n-ar trebui să fim atât de surprinși de povestea asta.
MT: Tocmai asta voiam să spun. Spectacolul a continuat chiar și după ce el n-a mai fost.
AMP. Da, sper doar să continue la un mod cât mai decent.
MT: Inclusiv la înmormântare. A avut parte de o înmormântare-spectacol. Nu vreau să vorbesc cu păcat, dar cred că i-ar fi plăcut.
AMP: Mulțimea aia de oameni, da! Și eu cred că i-ar fi plăcut.
MT: Și aplauzele, care uneori par deplasate, cred că la el făceau parte din regie. Pentru că era și un foarte bun regizor, trebuie să recunoaștem asta, când venea vorba de spectacole.
AMP. El chiar și-a imaginat de multe ori în poezii cum va fi după. Parcă a știut că îl vor plânge foarte mulți oameni.
MT: Vă povestea despre momentul ăsta? Vorbea acasă?
AMP: În ultima vreme mai aducea vorba. Dar eu nu-l lăsam niciodată să continue discuția. Mie nu-mi plăcea să vorbim despre asta și mi se părea absurd să vorbim despre ceva care se va întâmpla peste nu știu cât timp!
MT: Ți s-a părut că s-a întâmplat foarte repede, nu?
AMP: Foarte repede. N-am avut timp să-mi dau seama. Tocmai pentru că n-am fost conștientă. Poate că dacă mă maturizam un pic mai repede.
MT: Eu zic că ai fost și ești un copil matur. Spune-mi, care este testamentul nescris lăsat ție de Adrian Păunescu, de tatăl tău? Care sunt lucrurile cele mai importante?
AMP: Cred că ar fi vrut să-mi spună, deși nu mi-a spus niciodată, sunt sigură că se bucură de apariția în continuare a revistei “Flacăra”, de care mă ocup. Într-un fel și asta a fost o parte din testamentul nerostit pentru că la ultimul număr pe care l-am lucrat împreună n-a mai vrut să se uite pe pagini. Era în spital și mama i-a zis: “Nu corectezi paginile?” iar el a spus: “Nu, dacă le-a văzut Ana, totul e în regulă!” Cred că mi-a acordat foarte multă încredere, și în ce privește revista și viața lui. Cred că a avut încredere că o să știu să-i apreciez viața așa cum a fost, și opera.
Cred că a fost cu adevărat convins că îl înțeleg. De la un punct încolo. Chiar îmi spunea uneori că simte că-l iubesc. Și eu îl întrebam: “Cum poți să-mi spui că simți că te iubesc azi, de parcă ieri nu te-aș fi iubit la fel?”. Și-mi spunea că simte mai mult decât ieri că îl iubesc.
MT: Frumos! De fapt, testamentul lui a fost încrederea. Încrederea pe care o avea în tine și pe care ți-a lăsat-o.
AMP: Da.
MT: Vezi, din ceea ce îmi spui, sunt suficiente motive ca să mergi mai departe.
AMP: Da. Teoretic, da.
MT: Nu teoretic. E vorba de fapte, de lucruri pe care le faci, de revista de care te ocupi, de faptul că au apărut cărțile, de faptul că ești un copil care nu creează probleme.
AMP: N-am creat probleme nici când eram mică! Ei n-au fost la școală, decât ca să mă-nscrie!
MT: N-au avut contactul ăsta, cu profesorii.
AMP: Nu. Asta am evitat și eu foarte mult. Mă mai întreba, era curios cum îl cheamă pe profesorul de română. Dar niciodată nu-i spuneam pentru că n-am vrut să se amestece. Acasă era acasă și la școală. Dar el m-a dus la înscriere când m-am mutat în clasa a treia de la școală el a venit cu mine și am fost foarte mândră.
MT: Spune-mi atunci care sunt darurile cele mai de preț pe care le ai de la tatăl tău, pe care le-ai moștenit?
AMP: Când era foarte bine dispus îmi mai dădea din pixurile lui. Pixurile au fost, poate, cea mai mare pasiune a lui. De fiecare dată când primea un pix, orice fel de pix, e adevărat că să bucura și la cele valoroase, dar de multe ori mergea la librărie și cumpăra câte un pumn de pixuri. A venit, la un moment dat, așa, cu o cutie transparentă, cu 100 de pixuri mici. Cred că și acum avem din ele, s-or fi uscat! N-a avut cine să mai scrie! Îi plăceau foarte mult pixurile și renunța greu la ele. Când îmi dădea un pix, înțelegeam că am fost cuminte și că îl merit!
MT: Era ideea asta, de a avea întotdeauna instrumente de scris, să nu se termine niciodată.
AMP: Și spunea că se speria de faptul că îi vor supraviețui.
MT: Da. Mi-a spus de câteva ori, și de pixuri și de stilouri, că sunt obiectele care supraviețuiesc autorului.
AMP: Și cărți îmi dădea. Îmi dădea cărți, de parcă n-am fi stat în aceeași casă. Voia să îmi fac biblioteca mea, să am autorii esențiali în bibliotecă. Uneori îmi cumpăra cărți chiar dacă noi, probabil, le aveam în ediții mai vechi. Pe unele mi-a și scris. Știu că pe o colecție de Eminescu mi-a scris. Îi plăcea să pună data pe ele. Îmi spunea să le dus sus, la mine în cameră.
MT: Și ți-ai făcut biblioteca ta?
AMP: Da. O am.
MT: Spune-mi, te rog, ai citit scrisorile de dragoste pe care le primea tatăl tău?
AMP: Nu.
MT: N-ai avut acces la ele?
AMP: Nu cred că m-a interesat. Ți-am spus că eram geloasă și pe oamenii cu care se întâlnea pe la cenacluri. Pe femei, cu atât mai mult. Când venea cineva să-i ia un interviu, dacă mă prindea mai prost dispusă, nici nu voiam să fac cunoștință. Există niște scrisori, cred că le are mama. Nu sunt de la ea. De la alte doamne, domnișoare. Dar nu le-am citit niciodată.
MT: Și n-ai curiozitatea nici acum să le citești?
AMP: Da, acum cred că le-aș citi. N-aș mai avea nici o problemă! Dar atât de mult a scris el încât am impresia că și scrisorile lor sunt în poeziile lui. Uneori n-am nevoie să citesc ce i-a scris persoana când el i-a răspuns atât de frumos!
MT: Dar tu știi toate poveștile?
AMP: Nu chiar pe toate. Dar îl întrebam de multe ori, când era în câte o poezie o poveste de dragoste la mijloc. Îl întrebam pentru cine e? Și-mi spunea. Mi-a spus la un moment dat că nu mai ține minte și nu l-am crezut. Acum îl cred pentru că de atât de multe ori mi-a dat nume și mi-a povestit. La un moment dat am găsit eu o poezie și am fost convinsă că e pentru mama. M-am dus și l-am întrebat: “Poezia asta e pentru mama? Dacă nu e, înseamnă că te-ai înșelat!” Atât de frumos vorbea despre ființa aia încât mi-am dat seama că nu putea fi decât mama. Și era pentru mama.
MT: Spune-mi, te rog, o zi din cele în care ai fost cu tatăl tău, pe care ai vrea s-o mai trăiești o dată.
AMP: Am fost odată la Casa Scânteii și ne-am jucat cu zăpadă. Cred că a fost singura dată când ne-am jucat cu zăpadă. N-am avut parte de momente din astea extrem de copilărești alături de el. Când eram eu mică el era ocupat și cu scrisul și cu politica și cu atâtea altele. Atunci am mers și am coborât din mașină mai devreme, n-am ajuns până pe platoul acela de la Casa Scânteii. Alunecam amândoi. Abia ne țineam pe picioare și a fost singura dată când ne-am bătut cu bulgări de zăpadă.
MT. Și o altă întâmplare de felul ăsta, de care-ți aduci aminte cu drag?
AMP: Aș vrea să mai trăim niște Crăciunuri împreună, mai ales că e și ziua mea.
MT: Crăciunurile erau cu totul speciale, fiindcă e ziua ta.
AMP: Specialitatea casei.
MT: Erau două mari evenimente. Ziua domnului Păunescu și Crăciunul, care era și ziua ta. Atunci făcea invitații acesă, de cele mai multe ori.
AMP: Am suferit mult, destui ani, pentru că nu prea veneau oamenii de Crăciun. Foarte rar se întâmpla să vină cineva.
MT: Da, de Crăciun oamenii stau acasă!
AMP: Ne-am raportat oricum, întotdeauna, la ziua lui, la 20 iulie. Noi în an asta aveam ca reper și pentru vacanțe și pentru orice altceva. 20 iulie. Dar un Crăciun, măcar unul, aș mai vrea să-l trăim împreună!
MT: Ce fel de relație ai cu mama ta pentru că ai fost atâta timp fata lui tata, răsfățata lui tata, îngerul lui tata? Ce a însemnat și ce înseamnă atunci mama pentru tine?
AMP: A însemnat foarte mult. Văzându-l pe al atât de puternic, totdeauna am simțit nevoia s-o protejez pe mama. Întotdeauna! Și când trebuia să aleg, teoretic, între ei doi, dacă se contraziceau, ca să nu zic dacă se certau, eu țineam cu mama.
MT: Din afară n-ai fi zis.
AMP: N-ai fi zis, nu. Și de multe ori făceam prostia să mă cert cu mama pentru tata și cu tata pentru mama, ei după aceea să se-mpace și eu să rămân în fața amândurora ca un copil nerecunoscător. Bine, nu s-a întâmplat chiar foarte des asta. Pentru mama încerc să mă conving că merită să trăiesc, că nu sunt chiar singură pe lume. Și știu asta!
MT: Trebuie neapărat să trăiești pentru cineva?
AMP: Eu cred că da. Deocamdată trebuie să trăiesc pentru cineva!
MT: Dar pentru tine nu crezi c-ar fi momentul? Când îți propui să trăiești pentru tine?
AMP: Nu știu când o să fiu pregătită și pentru asta! Ăsta ar fi un pas că am început să mă obișnuiesc cu noua lume!
MT: Ce înseamnă noua lume?
AMP: Lumea fără tata.
MT: În lumea asta, fără tata, ai fost să studiezi la Lisabona.
AMP: Dacă ar fi depins numai de mine, nu mai mergeam. Noroc c-am avut oameni lângă mine care m-au tras, întotdeauna.
MT: Ai fost la Madrid.
AMP: Da. Am fost la niște congrese de literatură. În 2011 am fost la Lisabona din februarie până-n iulie, un semestru de facultate. Mi-a fost foarte greu să plec atunci pentru că era totul foarte recent.
MT: Dar ai fost singură în Lisabona.
AMP: Singură. Nu cunoșteam pe nimeni, am stat singură.
MT: Cunoșteai limba în schimb. Vorbești și portugheză și spaniolă.
AMP: Da.
MT: Ce vorbești mai bine, portugheza sau spaniola?
AMP: Acum sunt studentă la master la spaniolă și trebuie să spun că spaniola. Dacă n-aș fi studentă la spaniolă, nu știu ce-aș răspunde. Oricum, de când am învățat portugheză mi-e un pic mai greu să vorbesc spaniolă, chiar dacă învăț din clasa a treia limba asta.
MT: Pentru că tot a venit vorba de familie, spune-mi ce relație ai cu Andrei?
AMP: Bună, foarte bună! Noi ne-am înțeles bine de mici. De mici? De mică, eu, că el era deja mare! Îmi era frică de el când eram mică. Îl respectam foarte mult și dacă mama nu reușea să mă convingă să fac ceva, îl chema pe Andrei și întotdeauna în ascultam. Tata a fost de multe ori gelos pe faptul că-l apăram pe Andrei. Eu totdeauna îi apăram pe toți. Și pe Andrei. De fiecare dată când se mai certau, eu îl apăram pe Andrei și tata suferea foarte tare. Și acum ne înțelegem foarte bine. N-am simțit niciodată că există așa, o diferență de vârstă între noi! Avem și preocupări comune și preocupări diferite. E fratele meu! Îmi place să cred că o parte din grija tatei s-a transferat la el și că uneori îmi poartă și el de grijă, cum îi port și eu lui întotdeauna!
MT: Vorbeai mai devreme de relația tatălui tău cu muzele și spuneai că, până la urmă, te-ai obișnuit cu ideea asta, ai trecut peste ea, cu toate că i-ai reproșat tatălui tău lucrurile astea și i le spuneai foarte clar și foarte răspicat.
AMP: Da.
MT: Uitându-te acum în urmă, deși au trecut mulți ani de atunci, cum vezi toată povestea asta? Mai ales că, la un moment dar, povestea a fost publică. Am făcut, la un moment dat, o emisiune în care am vorbit despre asta.
AMP: La fel.
MT: Tu știi foarte bine emisiunea. Era o temă: în ce măsură viața privată poate să fie publică și așa mai departe.
AMP: Văd la fel și mi se pare că am avut de ce să fiu și revoltată, am avut și de ce să-l înțeleg, mi se pare corect c-am apărat-o și pe mama, că l-am apărat pe el în fața mamei.
MT: Tu ești apărătorul patriei.
AMP: Într-un fel. Apărătorul familiei. Mi se pare corect să încerc să mă țin la mijloc, chiar dacă întotdeauna am fost subiectivă.
MT: Spune-mi, l-ai visat pe tatăl tău?
AMP: De foarte multe ori! Cât am fost la Lisabona l-am visat de multe ori. Uneori au fost vise care m-au speriat, alteori vise normale.
MT: Cu lucruri care se întâmplau de obicei.
AMP: Se întâmplau de obicei, dar cred că în fiecare vis am fost conștientă de ce s-a întâmplat în noiembrie. Chiar și când vorbeam cu el în vis știam că nu e adevărat. Visez de foarte multe ori că se întoarce acasă și mă tem să nu se supere că rubrica lui de la Jurnalul Național, editorialul, e la mine acum. Asta de multe ori l-am întrebat în vis, dacă s-a supărat cumva. Și mi-a zis că nu. Și chiar de curând l-am visat. Se întorsese și i-am spus: “Așa-i că vrei înapoi editorialul de la Jurnalul?”, fiindcă avea chef să scrie. Și a zis: “Nu. Lasă. Acum te-ai obișnuit tu să scrii. Scrie tu.” Și eu am insistat. i-am zis: “ia rubrica înapoi dacă vrei!” Și mi-a zis: “Bine, mai scriu și eu o dată. Dar, după ultimul editorial, tot la tine vreau să rămână!”
MT: Apropo de asta! Când era bolnav tatăl tău ai scris o scrisoare, una din cele mai emoționante și mai frumoase scrisori. Îți aduci aminte?
AMP: Da.
MT: Ce te-a determinat atunci să scrii?
AMP: Am scris-o exact acum doi ani, 2 noiembrie, era marți. Am fost la spital, am stat toată ziua de 2 noiembrie cu el. Făceam cu schimbul. Scrisoarea aceea era pentru rubrica mea, din Flacăra. Flacăra se lucrează miercuri noapte și eu scriam miercuri de obicei. Dar atunci am avut o stare foarte proastă, am plâns toată noaptea fără să știu de ce.
MT: Dar ai stat cu el la spital?
AMP: Da, am stat toată ziua și am vorbit despre 1000 de lucruri. Cred că am fost chiar incoerenți, despre atât de multe am vorbit fără să ne dăm seama. Am stat, totul părea în regulă. Cel puțin eu așa credeam că totul e spre bine.
MT: Și când s-a întâmplat să intre în comă?
AMP: Atunci, în noaptea aia de 2 spre 3.
MT: Deci el nici n-a apucat să citească scrisoarea?
AMP: Nu. N-a apucat. Eu am scris-o sperând că o va citi și că-l va întări. Am scris-o atunci, noaptea, eram foarte încântată că-i voi duce rubrica miercuri dimineața, în loc să i-o duc miercuri noaptea în pagină, și n-am apucat să i-o mai duc. Din câte știu, și sper să fie adevărat, i-au citit-o niște asistente pe 3 sau pe 4 seara. L-am rugat pe doctor să-i citească cineva. Am printat-o chiar în biroul doctorului și mi-au zis că au citit-o niște asistente. Ca să vezi cât de naivă am fost și atunci. Eu chiar credeam că dacă o va auzi, o să facă ceva ca să-și revină.
MT: Ce i-ai scrie acum, după doi ani?
AMP: I-aș scrie că mi-e greu. M-aș plânge în continuare la el.
MT: Scrie. O să atașăm această scrisoare la interviu.
Apropo de starea de boală. La un moment dat m-ți sunat să vin la voi pentru că nu se mai poate, că nu vrea să meargă la spital. Și atunci mi-am dat seama, după alte semnale pe care nu am vrut probabil să le văd, cu toate că nici nu le înțelegeam, că știa că se apropie sfârșitul.
AMP: Mie îmi e foarte greu să accept asta.
MT: Eu am o oarecare detașare. Însă toate întâmplările, toate semnele care fuseră până atunci îmi atătau aia. Mă întorc la mesaje. Adu-ți aminte de mesajele pe care le dădea.
AMP: Da, îmi aduc aminte mai ales de ultima invitație de la ziua lui. El compunea mesajul.
MT: A spus să nu-i aducem flori.
AMP: Exact. “Nu-mi aduceți flori pentru că ar avea o semnificație nedorită”. Nouă ni s-a părut absurd să spui așa ceva într-o invitație la o aniversare. El, probabil, că știa.
MT: Eu sunt convins că a știut. Din momentul în care a scris testamentul de atunci.
AMP: Mie mi l-a dictat. Și a fost îngrozitor. Noroc că stăteam un pic mai departe de el pentru că am plâns pe toată durata dictării. Eram și supărată pe el pentru că scrie așa ceva. Nu înțelegeam de ce trebuie să facă asta. Și a mai scris o poezie foarte lungă. Nici nu știu pe unde e! Acum mi-am amintit! Tot așa, cu ton testamentar, și spunea în poezia aia că mi-o dictează mie. A spus la sfârșit. A menționat. Era foarte greu să scrii așa ceva, să auzi de la el.
MT: Dar, în primul rând, tot ce s-a întâmplat. Adu-ți aminte că a trimis mesaje unor oameni cu care nu mai vorbise de multă vreme sau vorbise foarte rar. Și erau niște mesaje că vrea să se-mpace cu toată lumea. Cu lumea, în general, voia să se-mpace. Și că nu mai e timp. Asta se-nțelegea. Că de multe ori discutam despre asta și spunea să nu ne mai certăm că suntem prea bătrâni , dădea mereu exemplul ăsta, și nu mai avem timp să ne-mpăcăm.
AMP: Voia să se-mpace și cred că, într-un fel, fără să-și dea seama, voia să ne lase și pe noi pe mâini bune. Nu neapărat că îi căuta pe oameni din interes, dar voia să se asigure că nu rămânem singuri. Că nu rămân eu singură pe lume. Eu vreau să cred că s-a gândit la mine dintotdeauna și întotdeauna.
MT: Erai cea mai mică. Îmi aduc aminte de mesajele pe care mi le-a trimis mie. Dacă îmi trimitea mesaje fără să fi fost numărul, recunoșteam mesajele lui Adrian Păunescu dintr-un milion. Ei, când primeam mesaje de genul ăsta, erau de nerecunoscut. Parcă nu erau ale lui. Aveau ceva și din el, apropo de poezie, de felul de a scrie, dar erau mesaje care te speriau, pur și simplu! Pe mine mă speria foarte tare. De-asta am și evitat să mă duc la spital atunci , la Floreasca, cu toate că aș fi vrut la un moment dat. i-am și zis: “Haideți, că vin mâine cu un compot de prune!”
AMP: Da. A trebuit să umblăm după compotul de prune, că i-ai făcut poftă! Și a insistat foarte mult! Am primit cu greu aprobare de la medic să mănânce compot de prune și știu că i-am luat de jos, de la bufetul spitalului.
MT: Mi-a zis: “Hai, vino, sunt la spital acum!” Mi-a dat mesaj când a venit salvarea și l-a luat de acasă.
AMP: Ala a fost un moment îngrozitor. El, atunci, s-a uitat înapoi… Cred că abia atunci a conștientizat ce se întâmplă.
MT: Eu cred că făcuse de mai multă vreme lucrul ăsta.
AMP: Eu cred că a știut de la început că nu se mai întoarce acasă.
MT: Da. Sunt convins de asta.
AMP: Felul în care s-a uitat atunci spre curte.
MT: Ca și cum s-ar fi uitat ca pentru ultima dată.
AMP: Și așa, cu o disperare îngrozitoare. Lui i-a fost foarte, foarte frică de spitale.
MT: El n-a vrut să plece de acasă, fiindcă știa că dacă o să plece de acasă, o să moară. Asta am crezut eu! Cred și acum!
AMP: El a plecat de acasă, cel puțin aparent, convins că pleacă fiindcă altfel nu se poate și că e singura șansă pentru a se face bine. A plecat chiar când nu se mai putea, când nu mai putea să stea acasă!
MT: Adu-ți aminte, când voi m-ați rugat să vin și mi-a spus; “iau medicamente!”, i-am zis: “Domnu’ Păunescu… Dumneavoastră v-ați obișnuit cu doctorul, cu medicamentele și sunteți așa, într-o simbioză perfectă. Dar boala merge mai departe”. Și spunea. “Asta e extraordinar!” Și te chema pe tine și pe Carmen. “Vino, să vezi ce mi-a zis Marius! Are dreptate! Că nu mai știu dacă sunt bolnav sau nu” .
N-am acceptat nici o clipă că s-ar putea întâmpla asta. Dar starea lui, felul lui de a vorbi, mesajele pe care le trimitea.

AMP: Da. Niște mesaje extrem de ciudate. Au fost… A fost mesajul de la ziua lui. Mi-aduc aminte ultimul text pe care l-am scris. În fiecare an de 20 iulie scriam în “Flacăra” la rubrica mea despre el. Și ultima oară am scris că mi-ar plăcea să-i moștenesc prietenii. Nu știu ce mi-a venit și mie! Am scris și i l-am dus, pentru că întotdeauna îi duceam textul să mi-l corecteze, să-mi pună virgule, mai găsea câte o problemă pe acolo. Și se termina așa textul meu: “Păcat că prietenii nu se moștenesc”. Și el mi-a tăiat. Am corectura. Atât mi-a tăiat din tot textul. Finalul. Și a apărut fără final. Eu credeam că nu se moștenesc. El se pare că a avut dreptate.
MT: Că se moștenesc!
AMP: Da.
MT: În ultimul număr al revistei “Flacăra lui Adrian Păunescu” spui că îi ești datoare cu atât de multe. Spune-mi, cu ce îi ești datoare?
AMP: El mi-a dat mult mai mult decât am putut să-i dau eu. N-am avut timp să-i întorc nici măcar toată dragostea pe care mi-a acordat-o el. Eu n-am avut atâta răbdare câtă a avut el cu mine. Nu l-am înțeles cât m-a înțeles el pe mine, pentru că mă cunoștea foarte bine și mă înțelegea. Cred că sunt datoare să recuperez cumva timpul ăsta irosit. Acum îl recuperez de una singură, dar am uneori senzația că e și el aproape. Sunt datoare să fac revista asta în continuare pentru că a crezut în ea și a făcut-o până la sfârșit. Ținea rubricile. Astea au fost motoarele lui. Uneori am impresia că sunt datoare să fiu fericită – revenim la fericire – dar îmi trece repede ideea asta.
MT: Ultima întrebare. Spune-mi, ce crezi că l-ar face mândru pe tatăl tău atunci când vine vorba de tine?
AMP: Să învăț să trăiesc și să mă obișnuiesc cu mine din nou.
MT: Mulțumesc! 

Imagini pentru MARIUS TUCA SI ANA MARIA PAUNESCU

Interviu de Marius Tucă /JURNALUL NATIONAL 2012


Adrian Paunescu-Telefon peste moarte/Muzica : Walter Ghicolescu :

Imagini pentru MARIUS TUCA SI ANA MARIA PAUNESCU

Imagini pentru adrian paunescu copiii


Scrisoare către urmaşii mei

Trec prin momente grele de viaţă. Otrava pamfletului meu se mută încet-încet la mine în pahar. Voi împlini, în curând, 67 de ani. Mă tem că am uitat să mă bucur de aniversarea zilei mele de naştere. Mă adresez vouă, Ioana, Andrei şi Ana-Maria, pentru că, sentimentul care m-a cuprins în ultimele săptămâni şi asupra căruia n-am insistat în discuţiile noastre, n-ar trebui să vă ia prin surprindere.

Din dragostea mistuitoare pe care v-o port, din convingerea că nu va trece mult, după plecare mea, şi oamenii vor înţelege pe de-a-ntregul cine am fost cu adevărat, vă avertizez că, de acum încolo, cu mine se poate întâmpla orice. Nu e vorba doar despre un tratament negativ special, care mi se aplică de multă vreme. E vorba despre nenorocirea incredibilă prin care trece această ţară, de soarta căreia eu nu mă pot despărţi. Ştiţi prea bine că zilele acestea mi-am luat curajul de a-mi face analizele medicale esenţiale. Concluzia nu e veselă. În orice caz, tratamentul pe care eu însumi simţeam că trebuie să mi-l aplic şi pe care, după aceste analize, mi-l confirmă şi medicii, mă obligă la retragere, discreţie, resemnare.

Desigur, sunt un om viu şi, cu excepţia momentelor de disperare pe care le traversez, la întretăierea dintre nenorocirea poporului din care fac parte şi suferinţa fiinţei care sunt, mi-e încă dragă viaţa şi, în principiu, am încă multe de făcut pentru cel mai drag copil pe care mi l-a dat Dumnezeu, adolescenta Ana-Maria Păunescu. Scrisoarea mea către voi nu e o cedare, ci o alarmă. Trăiesc în condiţii tot mai grele şi mai umilitoare, mi s-au luat şi mi se iau, în permanenţă, drepturi, nu ştiu din ce voi putea plăti, la toamnă, obligaţiile fireşti. Ani şi ani am tot sesizat pe proprietarii televiziunilor particulare din România, dar şi televiziunea publică, asupra situaţiei mele, ca om care ştie să facă televiziune şi este oprit de la acest exerciţiu.

Visul duşmanilor s-a împlinit: nu mai pot ieşi din casă, cum aş fi putut până ieri. Să fie liniştiţi, eu devin un caz clasat pentru domniile lor. Dacă lui Dan Voiculescu şi lui Sorin Vântu ar trebui să le mulţumesc pentru momentele excepţionale pe care mi le-au oferit, surprinzătoare mi s-a părut atitudinea lui Radu Moraru, om talentat şi doritor de atitudini mai puţin previzibile, care, de câteva luni, a uitat şi ce promisese, şi să răspundă la telefon. Acum, la această răspântie, n-am mai mult de spus contemporanilor mei decât că ar fi păcat să ne despărţim supăraţi.

Dragii mei copii, problema cea mai mare este prăbuşirea ţării. O emisiune de televiziune vine şi trece. La urma urmei, nu e nicio obligaţie, pentru nimeni, să ofere spaţiu de emisie nimănui. Cum aş putea eu să uit sprijinul pe care mi l-a acordat Sorin Ovidiu Vântu, pentru ca să poată apărea Cartea Cărţilor de Poezie?

Îmi vin în minte, acum, momente de graţie ale vieţii mele. Aşa cum nu pot uita cumplita batjocură la care am fost supus, în cele două regimuri politice pe care le-am traversat, în anii '50-'60, pentru că eram fiul unui anti-comunist, puşcăriaş politic în anii '85-'90, pentru că aş fi condus revista şi cenaclul nemulţumiţilor din partid, iar după 1989, pentru că aş fi fost prea comunist. Au fost nopţi şi zile în care mai aproape îmi era moartea decât viaţa. Totuşi, niciodată n-am fost atât de deprimat şi de însingurat ca în aceşti ultimi ani. Fac parte dintr-un partid politic care n-a simţit niciodată nevoia să se intereseze de situaţia mea reală şi să încerce să-mi fie folositor. N-am intrat în găşti, n-am primit recompense pentru apartenenţa la găşti.

Am crezut şi cred că numele meu trebuia să îmbogăţească partidul în care m-am înscris de bunăvoie. Acum, însă, nici pentru ambiţii de mărire nu mai e timp. Esenţial pentru mine e să trăiesc şi să-mi văd ţara ridicându-se. Căci nefericirea programată în care trăieşte poporul român mi se pare din ce în ce mai ofensatoare şi mai nejustificată.

În vremea lui Ceauşescu mi se făceau reproşuri grave că nu sunt corect şi disciplinat conform cu linia partidului. După moartea lui Ceauşescu am suportat ani şi ani reproşul că l-am lăudat, în anumite ocazii politice. După 20 de ani de la asasinarea lui, Ceauşescu îşi recâştigă un loc de merit în istoria naţională. Destui oameni îl regretă în gura mare. Asupra acestei chestiuni, eu nu mă pot pronunţa în termeni atât de categorici. Eu chiar cred că sistemul trebuia să cadă. Şi nici nu mă pot preface a nu înţelege rolul complex, de bine şi rău, al liderului. Dar acum? Ultimele săptămâni ne pun într-o condiţie umilitoare şi tragică. Poporul român e condamnat la moarte. Liderii portocalii nu mai aud şi nu mai văd nimic, după ce au sărit la beregata salariilor, a pensiilor şi a indemnizaţiilor, au trecut la o redimensionare a balamucului. I se cer poporului român bani, după ce i se iau banii. Oligofrenii îi ameninţă pe cei care nu dau, fireşte, benevol, bani pentru tăşcălăul Băsescu-Boc şi ceilalţi. O râvnă specială dovedesc nemernicii să dărâme instituţia drepturilor de autor. Înapoi în copac, tuturor gorilelor păroase din jungla noastră! Înapoi în preistorie!

Cam asta e situaţia despre care voiam să vă vorbesc: faliment. Cam asta e mişcarea preferată a timpurilor noastre: prăbuşire. În ceea ce mă priveşte, nu cred că mai rezist. De aceea, m-am adresat vouă cu această scrisoare, ca să ştiţi ce e cu mine şi să nu vă surprindă nici una din nenorocirile care s-ar putea abate asupra mea. Va trebui să dăm înfăţişare concretă relaţiei dintre noi şi viitoarei despărţiri dintre noi. Natura, în jurul nostru, s-a dezechilibrat şi se autodistruge. Societatea, în jurul nostru, s-a dezechilibrat şi se autodistruge.


Adrian Păunescu
Iunie 2010

Dragostea de care se si moare-Adrian Paunescu

La  „31 octombrie 2010, la Bucureşti, Spitalul de Urgenţă,Adrian Păunescu scria ultima sa poezie- «De la un cardiac, cordial»„:

„De-aicea, de pe patul de spital / Pe care mă găsesc de vreme lungă,

Consider că e-un gest profund moral / Cuvântul meu la voi să mai ajungă.

Mă monitorizează paznici minimi / Din maxima profesorului grijă,

În jurul obositei mele inimi / Să nu mă mai ajungă nicio schijă.

Aud o ambulanţă revenind / Cu cine ştie ce bolnav aicea,

Alarma mi se pare un colind / Cu care se tratează cicatricea.

Purtaţi-vă de grijă, fraţii mei / Păziţi-vă şi inima, şi gândul,

De nu doriţi să vină anii grei / Spitalul de Urgenţă implorându-l.

Eu vă salut de-a dreptul cordial / De-a dreptul cardiac, precum se ştie,

Recunoscând că patul de spital / Nu-i o alarmă, ci o garanţie.

Vă văd pe toţi mai buni şi mai umani / Eu însumi sunt mai omenos în toate,

Dă-mi, Doamne, viaţă, încă nişte ani / Şi ţării mele minima dreptate!”.

ADRIAN PAUNESCU

–––––-

Familia ADRIAN PAUNESCU:


Imagini pentru ANA MARIA PAUNESCU ADRIAN PAUNESCU

Lasă un răspuns

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s