Din cugetarile unei mari vedete a Romaniei.Mihaela MIHAI – COGITO ERGO SUM


mihaela-mihai


Mihaela MIHAI – COGITO ERGO SUM

-OUĂLE

În jur de 15 Ianuarie 1990, tocmai revenisem în ţară, la câteva zile după Revoluţie. Am mers în Piaţa Amzei să cumpăr câte ceva de mâncare. Dezolare, tarabe goale, magazine cu vitrine bântuite de vântul sărăciei. În mijlocul pieţei s-a format spontan o coadă mică. Merg să văd. Pe o stivă de lăzi de lemn, un individ umflat, cu degete groase şi unghii murdare, îmbrăcat într-un halat alb slinos, vindea cartoane de câte 30 de ouă. M-am aşezat la coadă. Asteptând să-mi vină rândul, îi observam gesturile: lua cartoanele cu ouă şi le trântea cumpărătorului, ştergând din mers albuşul care se scurgea din jumătate din ouăle deja sparte. Când mi-a venit rândul, l-am rugat politicos să-mi pună, pe cartonul meu, ouă întregi. S-a uitat la mine mirat şi descumpănit: cum adică, să pretind să primesc toate ouăle întregi ?! Nu a mai avut timp să-mi răspundă. Un val de vociferări s-a înalţat din rândul românilor de la coadă:

Imagini pentru coada la oua
– Haideţi doamnă, ce dacă sunt sparte? Sunt ouă, ce faceţi atâtea mofturi? Ce mare lucru e că sunt crăpate?
– Curg!
– Ei şi? E o nimica toată, n-o să ne ţineţi pe noi aici pentru asta!
– Ce vină are omul că vinde ouă sparte?!
– Păi, nu vreau să plătesc ouă sparte la preţ de ouă întregi! Şi dumnravoastră ar trebui să pretindeţi ca mine, să fiţi respectaţi şi serviţi corect…

Strigau la mine:
– Să vă fie ruşine că faceţi atâtea mofturi! Luaţi ouăle cum sunt şi plecaţi odată!

Mă simţeam eu umilită pentru ei. Fraţii mei români îl apărau pe nesimţitul care-şi bătea joc de ei umplându-şi buzunarele din sărăcia lor. Nu au înţeles că eu luptam pentru ei şi pentru drepturile lor. M-au urât!

Am plecat, tulburată, cu imaginea urii din privirile lor. Nu gândeau că, dacă îi permiteau individului să mă fure pe mine, îl încurajau să-i fure şi pe ei. Nu gândeau că, solidarizându-se cu mine, îl obligau să-i servească şi pe ei la fel de corect.

***

După 26 de ani, românii din România nu au înţeles că, scuzând şi minimizând hoţia unuia faţă de mine, mâine acela îi va fura şi pe ei (în continuare), mai mult şi mai cinic!

De aceea suntem din ce în ce mai sufocaţi de corupţie, jaf şi pagubă, pentru că românii din România se solidarizează cu hoţii. Şi-au pierdut instinctul elementar de supravieţuire!?

Românii din Diaspora mă înţeleg… dar eu trăiesc în România, marginalizată de aceeaşi ură oarbă, imbecilă şi nedreaptă!

Mihaela MIHAI

revista-hai-romania-marinmihai-spania-mihaimarin-wordpress-cMihaela Mihai si Cornel Constantiniu


Imagini pentru cuget deci exist

Mihaela MIHAI – COGITO ERGO SUM –DE LA VORBĂ LA FAPTĂImagini pentru MIHAELA mihai

 

De când am învăţat să citesc am devorat cărţi cu basme, romane din literatura universală clasică, romane poliţiste, de aventuri, SF, istorice, etc. Cărţi de psihologie, filozofie, Istoria iezuiţilor, a masoneriei sau a qatarilor din sudul Franţei ş.a.m.d.

Nu scriu toate astea pentru a mă lăuda, sunt mulţi intelectuali în România mai cultivaţi ca mine… Vreau aici să încerc a introduce în orizontul meu pe cei pe care nici măcar nu-i flutură gândul că un spirit deschis ASCULTĂ şi CUNOAŞTE tot ce poate exista într-un domeniu pentru a-şi face o opinie PERSONALĂ. Nu cea pe care i-o îndeasă pe gât alţii, sufocată de ignoranţă. Cei care, cu cât cunosc mai puţin, cu atât emit judecăţi mai categorice. La fel, sau mai ales în Politica din România. Dacă nu faci ca mine, eşti duşmanul meu, cel care nu acceptă să se supună voinţei mele… Primitiv!

Am fost întotdeauna deschisă către gândirea altora, am citit publicaţiile şi de stânga, şi de dreapta, am urmărit emisiunile tuturor posturilor TV coerente şi voi continua să o fac. Am o curiozitate permanentă faţă de natura umană şi acord oricui posibilitatea de a se exprima. Oricine poate apărea cu surpriza unui spirit bogat, a unei inimi generoase, sau a unei voinţe de a construi, ieşite din comun.

Am încercat să candidez ca independent autentic. Legea electorală din România nu o permite, decât teoretic. Ani la rând, mi s-au bătut urechile cu argumentul că „numai întrând într-un partid veţi putea candida”! Când, pe de altă parte, opinia generală este că „Toţi sunt o apă şi-un pământ!”. Ce mai contează care este partidul? Oamenii contează!

Acuzaţia pe care mi-a adus-o Uniunea Salvaţi România (USR) „de a fi avut legături cu diverse partide” este o insultă adusă libertăţii şi dreptului meu de a alege o cale. Ori, pentru a alege în cunoştinţă de cauză, trebuie să intri în dialog cu acei oameni. De aceea, când mi s-a propus să cunosc oameni noi, proiecte noi, partide vechi dar noi pentru mine, am acceptat de fiecare dată să-i întâlnesc. Le-am dat o şansă. Dacă nu au ştiut să o merite, m-am retras. Nu sunt nici păpuşă de pus în vitrină, nici şantajabilă, nici vacă de muls bani pentru partid. Mi se pare normal să contribui şi cu bani la efortul comun, dar nu în sens unic, trebuie să fiu parte a acelui proiect.

Eu ascult vorbele oricui, dar ele trebuie să fie apoi concretizate prin fapte. Aşa sunt eu, fac ce spun. Deci, pretind să mi se răspundă la fel. Greşiţi, dragi români, când vă minţiţi singuri, votând mereu pentru VORBE, fără a ţine cont de FAPTE!
Mihaela MIHAI

 

revista-hai-romania-marinmihai-spania-mihaimarin-wordpress-cMihaela Mihai – Drumul meu

  Mihaela Mihai: Exilul

Imagini

Jurnalul National //Mihaela Mihai :

O stea a generaţiei de aur a muzicii uşoare româneşti. O voce incredibil de frumoasă. Perfectă, spun cei care au avut privilegiul să o asculte şi să o admire când ea era pe scenă. Adorata şi răsfăţata publicului. Mihaela Mihai s-a născut să fie cea mai bună. S-a născut să fie lider. În acelaşi timp te linişteşte cu modestia ei, cu graţia ei şi cu prietenia pe care o oferă aproape imediat. O inteligenţă sclipitoare. Sunt calităţi pe care i le atribuie cei care o cunosc foarte bine.

 14 ani a stat departe de ţara sa. Pentru că unii oameni de aici nu i-au mai dorit întoarcerea.

Mihaela Mihai ne spune istoria exilului: „După povestea cu protestul meu de la Ministerul Culturii, la următorul turneu în Occident am fost împinsă să nu mă mai întorc. Am plecat pentru o lună în Germania de Vest, şi apoi am plecat la Paris, unde mai fusesem, de unde mă întorsesem deja cu un contract, pe care ai noştri l-au plimbat prin sertare, şi între timp eu l-am pierdut. Acum, după trei ani, m-am întors la Paris. Am obţinut alt contract la altă casă de discuri, mult mai mare, pe o durată dublă decât primul, adică de şase ani. M-am dus cu el la Ambasada României şi am cerut să vorbesc cu ataşatul cultural, i-am înmânat contractul original şi l-am rugat să-l trimită la Bucureşti. Am aşteptat un an. La fiecare trei luni, consulul Ambasadei României mă suna şi mă invita la o cafea, să-mi prelungească viza de ieşire din ţară. Am şi acum paşaportul românesc de atunci, unde a trebuit să lipească o bucată de hârtie albă ca să aibă unde să-mi pună în continuare ştampilele de viză de ieşire din ţară.”

Imagini pentru mihaela mihai

CORECTITUDINE. „După un an, la un moment dat, m-a sunat din nou şi când am intrat mi-a spus: «Doamnă, mi-e mie ruşine. A venit răspunsul de la Bucureşti şi e negativ. Eu am văzut câtă bună-credinţă aţi avut şi cât de corectă aţi fost cu autorităţile române, n-aţi cerut azil politic, n-aţi fugit, aţi venit la noi să vă prelungim viza de ieşire din ţară. Nu e corect ce au făcut cu dvs.». Din momentul acela am ştiut că nu mă mai pot întoarce. Între timp începusem să primesc zvonuri din ţară care spuneau că am fost arestată şi executată pentru trafic de droguri, pentru spionaj şi trafic de valută.”

MATA HARI A ROMÅNIEI. „La început mă amuzam: uite, au făcut din mine o Mata Hari a României… dar atunci am înţeles că nu mai aveam cale de întoarcere. Mai târziu am auzit o expresie în Franţa pe care nu am uitat-o niciodată: «Îi judecăm pe ceilalţi după noi înşine». Dacă eu aveam gânduri curate nu-mi imaginam că mi se poate monta o asemenea calomnie urâtă, o lucrătură, ca să nu mă mai întorc. Eram atât de transparentă şi luminoasă! Când e da, e da, când e nu, e nu. Nu-mi  imaginam că se poate face aşa ceva, nu eram pregătită, nu ştiam să mă apăr. O vedeam ca pe o clevetire gen «gura lumii», ca pe urmă să-mi dau seama că se leagă cu respingerea contractului. Dacă autorităţile române mi-ar fi aprobat semnarea contractului, eu rămâneam în circuitul românesc. Dacă Gheorghe Zamfir, Dida Drăgan sau Aura Urziceanu puteau să o facă de ani în şir, de ce nu aş fi putut şi eu?! Poate pentru că eu mă ocupam numai de muzică şi nu mai aveam şi alte misiuni… Întotdeauna cel nevinovat este acuzat de toate ororile, pentru că nu are cum să se apere… Am fost alungată din ţară!”

ÎN TRANZIT. „Nu mai puteam cere nici azil politic, legea franceză prevedea că poţi să-l ceri numai în primele două săptămâni după ce ai intrat pe teritoriul lor. Eram deja de un an în Franţa, la fiecare trei luni îmi luam viza de ieşire din ţară la Ambasada României, după care plecam la Stuttgart, unde-mi făcusem prieteni, să-mi iau viză de intrare în Franţa şi-mi reluam pentru trei luni şederea în Franţa.

Imagini pentru mihaela mihai

La Stuttgart am lucrat la un hotel, unde primeam clienţii la piscina hotelului şi câştigam bani. Nu-mi era ruşine, pentru că-i câştigam cinstit. Ştiam că sunt în aşteptare, într-un fel de tranzit pentru un viitor extraordinar. Aveam contractul acela în buzunar, dar nu aveam permis de lucru. Autorităţile franceze nu permiteau să munceşti fără permis de lucru, ori permisul de lucru nu-l puteam obţine dacă nu aveam nici aprobarea autorităţilor române, nici azilul politic.
Într-o şedere la Paris, l-am întâlnit pe tatăl lui Isabelle. Prin căsătorie, mi-am obţinut cetăţenia franceză.”

CALUL. Mihaela Mihai este o călătoare. O femeie căreia îi place natura, iubeşte libertatea dată de aceasta. Îi place vânătoarea, dar doar aşa, ca să fie acolo, în pădure sau în câmp, căci nu a ucis niciodată vreun animal. Îi place să pescuiască. Vorbind despre dragostea de animale, îşi aduce aminte de o întâmplare care a urmărit-o cumva şi după ce a fost nevoită să nu mai vină în ţara sa. „Mie mi-au plăcut foarte mult caii. Îmi plac şi acum. Să vedeţi!  Când eram în România, câţiva ani la rând mă tot invitau să cânt la Ziua Miliţiei, care se ţinea pe Stadionul Dinamo. Şi într-un an, cu câtăva vreme înainte de sărbătoarea asta, s-a întâmplat ca eu, circulând cu Alfa Romeo al meu ca în porumb, prin Bulevardul Magheru şi Piaţa Romană, cu 90 la oră, un miliţian mai mărginit m-a oprit şi mi-a luat actele. Drept care eu, furioasă, am dat telefon la miliţie şi am întrebat: «Cine-i şeful dumneavoastră?… Şi i-am spus: Tovarăşul maior, eu sunt Mihaela Mihai, am condus cu viteză, şi un miliţian mi-a luat actele!». «Doamnă, vi le dau înapoi, dar cu o condiţie: veniţi să cântaţi la Sărbătoarea Miliţiei.» Eu m-am gândit, am spus că vin, dar am şi eu o condiţie: vreau un cal alb! Oricum făceam playback pe stadion, că nu aveam orchestră după noi. Fac turul stadionului călare pe un cal alb, în timp ce fac playback pe cântecul meu!” Trec zilele, Mihaela uită de glumă, dar… „Într-o zi m-am trezit cu un telefon de la un sergent care mi-a spus: «Sărut mâinile, doamnă, avem cal!» «Ce cal?» «Calul dumneavoastră, doamnă!». M-am dus la Stadionul Dinamo şi mă aşteptau la intrare cu calul. Trebuia să-mi vină rândul şi mi-au zis: «Haideţi, doamnă, urcaţi-vă pe cal, o să vină rândul dumneavoastră». Mă urc pe cal, dacă îmi arătaţi cum să fac. Moment în care au devenit toţi livizi. Am făcut turul acelui stadion călare pe un cal alb, aşa de tare mi-a plăcut. Îmi place mirosul cailor, mai târziu am ţinut ca fata mea să meargă la călărie. I-a plăcut foarte mult când era mică şi am trimis-o într-o tabără în Franţa, după care am înscris-o la o şcoală specializată în echitaţie, unde a făcut doi ani. Are licenţă naţională de cavaler, are cupe câştigate pentru concursuri de obstacole. I-am cumpărat un cal, aveam calul nostru, îl ţineam la un club. Îmi plăcea mult să merg la club, să vorbesc cu calul ei, pe care îl poreclisem Dudu. Era un cal mare, de rasă franceză, foarte frumos şi foarte bun, sărea foarte bine, un caracter extraordinar de plăcut. Era întotdeauna de acord cu orice, cu condiţia să-i dai de mâncare. O acompaniam la concursuri pe Isabelle şi-i vorbeam la ureche calului şi îi spuneam: «Fii atent, că ţi-o încredinţez pe Isabelle, să ai grijă de ea, să nu cadă şi să faci tot ce-ţi spune ea, să câştigaţi, să fiţi cei mai buni». Şi câştiga.”

LUPTÅTOARE. Exilul a marcat-o, dar a avut şi părţile lui bune, pentru că a trebuit să supravieţuiască, să se redescopere, să fie mai bună decât ei, străinii. Apoi străinii au adoptat-o. A lucrat în televiziune, a lucrat în radio, a lucrat în publicitate. Era foarte bună în tot ceea ce făcea. Nu ştia dacă se va mai putea întoarce vreodată în România, speranţa era undeva acolo, în adâncul sufletului său.

Apoi Europa şi toată lumea i-au deschis porţile. Putea merge oriunde, numai în ţara sa nu. A încercat să uite asta, între iubirea imensă pentru Isabelle, între o partidă de vânătoare şi o campanie de publicitate sau una politică. (10 Feb 2008 / http://jurnalul.ro/special-jurnalul/editie-de-colectie-mihaela-mihai-exilul-116585.html )

*****************

Mihaela Mihai – De-ai fi tu salcie la mal…/Muzica: Horia Moculescu

 

Lasă un răspuns

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s