Poveste de viată. MARIA CRISTINA PÂRVU (Spania)- ´´Surâsul Paulei´´


maria-cristina-parvu-spania-maneciu-prahovaPentru început, dragi cititori, să vă povestesc câte ceva despre mine. M-am născut de ziua copilului, pe 1 iunie 1989. Aveam deja patru fraţi care mi-aşteptau venirea cu mare nerăbdare. Evident, am fost îngrijita şi răsfăţată de către toţi, eu fiind mezina familiei. Cei doisprezece ani de şcoală i-am urmat în localitatea de baştină, Măneciu, ce se situează în judetul Prahova, între Vălenii de Munte şi Cheia. Materia preferată în toţi aceşti ani a fost limba franceză, astfel că atunci când am ales facultatea, mi-am dorit un profil care să întrunească această condiţie. Aşadar, am urmat cursurile Universităţii de Petrol şi Gaze din Ploieşti, profilul engleză-franceză. Am ales acest oraş pentru că era cel mai apropiat de casa părintească. Limba engleză nu o prea aveam la suflet, dar altă opţiune nu puteam găsi. 
  
După anii de facultate, am devenit licenţiată în cele două limbi străine şi traducător autorizat. În prezent, am grijă de băieţelul meu şi îmi umplu timpul cu scrieri. Sunt un om sincer, liniştit, la locul lui, care a avut suişuri, coborâşuri, tristeţi şi bucurii. Din toate am învăţat câte puţin, acumulând experienţă în cufărul meu de amintiri . Pe 14 august 2016, a fost publicat volumul meu de debut ¨Gânduri împărtăşite¨, ce conţine versuri. Vă povestesc cu bucurie că în aceste scurt timp de când scriu poezie, prima scrisă fiind în luna ianuarie 2016, am câştigat numeroase diplome la concursuri de poezie clasică şi de haiku, care reprezintă un gen de poezie de origine japoneză, dar şi un trofeu, de care sunt foarte mândră.
 
  
În această carte, ¨Surâsul Paulei¨, am să vă împărtăşesc amintiri frumoase şi de suflet din viaţa mea. De ce ¨Surâsul Paulei¨? Pentru că aşa se numea mama mea, care de un an a plecat în Rai, smulsă de lângă noi de cancerul necruţător. Cred ca acesta este motivul pentru care m-am apucat de scris, în acest mod reuşesc să uit oarecum de durerea imensă lăsată de plecarea sa. 
  
După cum vă povesteam, am crescut la ţară, aşa că în multe dintre amintirile mele vă veţi regăsi şi voi, cei care v-aţi petrecut măcar vacanţele la bunici. Cu toate acestea, nu mă consider o ţărancă, aşa cum ar spune unii. Consider că totul ţine de educaţia primită şi de dorinţa de a învăţa şi a progresa. 
  
Vreau să ştiţi că absolut tot ce este scris în această carte este adevărat, nu am inventat nimic. 
  
Îmi doresc din tot sufletul să vă placă povestea mea şi să vă identificaţi cu ea. 
  
Cu drag, 
  
Cristina

––––Maria Cristina Pârvu-NUVELA MEA – SURASUL PAULEI

maria_cristina_parvu_surasul-pauleiFamilia ducea o viaţă grea, din pricina timpurilor ce se apropiau. După câteva luni de la naşterea mea, avea să pornească revoluţia. Din ce îmi povestesc fraţii mei, am aflat că aşteptau cu sufletul la gură venirea mea. O imagine ce ei şi-o amintesc este aceea a unei femei de etnie romă, ce intrase cu copilul în braţe în maternitate, însă care nu văzuse că urma să deschidă două uşi din geam. Chiar şi în ziua de azi, râdem când ne amintim. Au şi fraţii mei o vârstă, dar sufletul le-a rămas tânăr şi asta mă bucură foarte mult.
 
După această întamplare hazlie pentru noi, au aflat vestea naşterii mele. Însă, bucuria le-a fost umbrită de faptul că doctorii au fost nevoiţi să mă ţină în spital o lună întreagă, temându-se pentru viaţa mea.
Partea proastă era că aveam probleme la inimă, era mărită. Nu îmi dădeau prea multe şanse nici după externare, dar iată că am 27 de ani. Rămasă sub atenţia medicilor, numai mama venea să mă vadă şi să mă alăpteze. Era singura clipă în care mă putea simţi. Probabil că auzind bătăile inimii sale, dorinţa mea de a trăi a crescut şi am putut lupta. Trecând această perioadă, totul a decurs normal, medicii m-au externat, sperând că poate se va întampla vreo minune.
 
Ai mei m-au putut lua acasa. Dar acasă, unde să mă aşeze? Părinţilor le era teamă ca nu cumva fraţii mei, în joaca lor, să nu mă ranească. Aşa că m-au aşezat într-o copaie, pe fundul căreia puseseră o păturică pufoasă. Copăiţa au aşezat-o pe lada patului.
 
Mai ştiţi că în anii ´80 nu se foloseau pamperşi, iar maşinile de spălat rufe erau un lux? Da, chiar aşa. Mi-o închipui pe săraca mama, spălând din zi în noapte hainele şi scutecele improvizate de la atâţia copii. Vremurile s-au schimbat complet, nimic din tot ce a fost nu a mai rămas. Nici bucuria copilăriei, nici jocurile ei, nici fericirea de a sta cu familia la masă, fără a folosi tehnologia. Dar asta este situaţia, trebuie să ne conformăm, să mergem la pas cu schimbarea.
Imagini pentru COPII JUCANDU-SE ratele si vanatorii
Cum vă aminteam, era tare greu în lipsa pamperşilor. Fraţii mei îşi amintesc cu zâmbetul pe buze cum mă găseau câteodată puţin ¨mânjită¨, ştiţi la ce mă refer, dar chiar şi aşa mă pupau. De-atunci, îmi tot spun că sunt norocoasă. Şi adevărul este că sunt, am o familie minunată pe care o ador şi fac ceea ce-mi place, adică mi-am indeplinit visul de a fi profesoară, ca şi cel de a scrie poezii şi proză.
 
Mă gândesc că trecând gândurile mele în această carte, povestea mea nu va mai muri, nici chiar după plecarea mea din această lume. În copilăria mea, nu am avut prea mulţi prieteni sau prietene. În schimb, fraţii mei mai mari avuseseră o copilărie mai plină, cu mulţi vecini de vârsta lor, cu care se puteau juca. Eu aveam doar un vecin, ce era cu vreo doi ani mai mic decât mine. Cu el mă jucam cu maşinuţe, cu soldăţei, jocuri de acest gen, numai de fetiţe nu.
 
Îmi amintesc că într-o după-amiază, jucându-mă în curte, m-am hotărât să vizitez o fetiţă mai mare decât mine, ce locuia la vreo două case depărtare. Zis şi făcut. Mama ei m-a primit cu căldură, aşa că ne-am pus pe joacă. În spatele grădinii sale, curgea o gârlă nu foarte adâncă, iar noi ne jucam chiar pe podul ce trecea pe deasupra ei. Bineînţeles, ce să primesc când am ajuns acasă? Aplauze? Nu! O palmă binemeritată de la mama, în semn de răsplată pentru teama ce i-o provocasem, plecând fără a-i spune unde.
Imagini pentru COPII JUCANDU-SE CU PAPUSI
 
O altă amintire ar fi aceea ca într-o zi, simţindu-mă singură, am chemat o altă vecină, ce era tot mai mare decât mine şi locuia mai departe, pentru a ne juca cu păpuşile. Şi ce ne-a trecut prin cap? Să facem schimb de păpuşi. De data aceasta, am strâns încă o pălmuţă în cufărul meu de merite. A avut şi un motiv, păpuşa vecinei era tunsă şi îi lipsea o mână. Ce să ştiu eu la vârsta aia? Eram încântată că aveam păpuşă nouă. Bineînţeles că mi-am primit păpuşa înapoi şi i-am înapoiat-o fetei pe a sa.
 
Numai o păpuşă am avut în toată copilaria mea, cumpărată de mama din banii de alocaţie. O Barbie blondă, cu ochii albaştri. Nu m-am plâns şi nu mă plâng, sunt copii care nici măcar o jucărie nu au.
 
O familie numeroasă, dar care n-a avut lipsuri majore, am dus un trai decent şi liniştit. E clar că noi, copii fiind, ne doream tot felul de jucării, hăinuţe, ciocolăţele, dar am învăţat să ne mulţumim cu ce aveam. Chiar dacă ne-am fi pus pe urlat sau dat din picioare, nimic nu ar fi rezolvat situaţia. A fost un lucru bun faptul ca eram 5 copii, de la an la an hăinuţele şi cărţile se potriveau de la cei mari pentru cei mici.
 
Îmi amintesc şi acum ghiozdănelul meu roz cu prinţese, ce-l luam la grădiniţă. Cred că fiecare dintre noi păstrează în suflet lucruri importante, care l-au marcat într-un fel sau altul. În clasa întâia, doamna învăţătoare m-a aşezat în bancă cu o colegă ce avea defect la mânuţe, nu putea ţine creionul ca un om normal. Cu toate astea, scria foarte frumos, o admiram pentru curajul şi ambiţia ei. Se descurca cum putea, era nevoită să folosească creionul cu ambele mâini, în acelaşi timp. Există atâtea poveşti de viaţă minunate şi modele de urmat! Sunt foarte mulţi oameni cu dizabilităţi care realizează lucruri de neimaginat, în timp ce noi, cei sănătoşi, nu suntem în stare. Ei nu se plâng, luptă pentru a reuşi, iar noi ne plângem şi dăm înapoi la primul obstacol întâlnit.
Imagini pentru MANECIU COPII
 
Că tot vorbeam despre şcoală, în toata perioada de 12 ani am stat în ultima bancă, cum mama m-a facut atât de înaltă… Şi nu numai înaltă, de asemenea grăsuţă. Cam toată viaţa mea am avut probleme cu greutatea, abia spre adolescenţă m-am îndârjit şi am slăbit 20 kg, pe care ulterior le-am acumulat, căci mi-era tare dor de ele. Să mai şi zâmbim puţin, să ne descreţim frunţile. Eram, bineînţeles, ţinta glumelor proaste din această pricină. Şi nu eram singura. Chiar îmi aşez câteodată capul în palme şi mă gândesc ce frumos ar fi ca toată lumea să poată mânca fără a se îngrăşa. Sunt foarte puţini norocoşi ce pot face asta. Pentru un om ce a avut întotdeauna probleme de acest tip, va fi mereu greu să se adapteze social, va avea mereu complexe. V-o spun din propria experienţă, chiar şi după ce slăbisem 20 kg, mă consideram grasă. Complexul rămâne întipărit în minte toată viaţa. Nu- i învinovăţesc pe părinţii mei că nu au luat măsuri, însă poate era mai bine dacă le luau. Cei ce au problema asta de mici nu se vor simţi niciodată bine în pielea lor. Învăţaţi-i să-şi controleze greutatea, să-şi apere sănătatea. Să revenim la oile noastre, cum spune francezul ¨Revenons à nos moutons¨.
 Imagini pentru COPII JUCANDU-SE ratele si vanatorii
Încă din perioada grădiniţei, eram o fetiţă grăsuţă şi tot aşa am continuat să fiu. Copilăria mea s-a derulat în jurul activităţilor preferate ale fraţilor mei, 3 băieţi şi o fată. Pe primul loc era fotbalul şi tenisul. Sigur că şi sora mea a devenit un soi de ¨băieţoi¨ pe lângă ei. Am învăţat şi eu, la rândul meu, aceste jocuri, dar nu atât de bine ca ea. Îşi formau echipe cu toţi vecinii de vâsta lor şi nu erau puţini. Toată strada răsuna de o zarvă de nedescris. Se spărgeau geamuri cam la ordinea zilei, dar mingea era de vină, căci nu stătea la locul ei. O altă activitate distractivă era războiul lor, în care aveau ca arme pistoale confecţionate din lemn. Îşi găsiseră chiar şi o navă, podul casei părinteşti. Niciodată nu ne plictiseam, tot timpul se găsea ceva nou de experimentat. Când ne gândim la ce copilărie aveam noi, unde domnea natura şi joaca în aer liber, ne cuprinde un dor nebun. În ziua de astăzi, copiii nu mai ştiu cum arăta acea copilarie. Eu îmi doresc ca băieţelul meu să experimenteze măcar jumătate din jocurile copilăriei mele.
Imagine similară
 
Ne jucam şi ¨Raţele şi vânătorii¨, joc în care existau 2 vânători, iar raţele erau restul, care aşteptau a fi ¨împuşcate¨ cu mingea de către vânători. ¨De-a v-aţi ascunselea¨ era o altă activitate de-a noastră. Se desemna un căutator, iar ceilalţi se ascundeau în timp ce el număra de la 1 la 10, ţinându-şi mâinile la ochi, pentru a nu vedea locurile în care se ascundeau jucătorii. Jocul ¨Fazan¨ era de asemenea hazliu, primul jucător trebuia sa spuna un cuvânt, iar cu ultimele 2 litere ale cuvântului, următorul jucător trebuia să înceapă un alt cuvânt şi tot aşa mai departe. În momentul în care cineva spunea un cuvânt prea complicat (exemplu: restaurant), se închidea jocul, negăsind un cuvânt nou şi se acumulau la fiecare greşeală literele din cuvântul fazan. La sfârşit, când acumulai toate literele, primeai ultima litera n şi erai exclus din joc.
 
În acea vreme, toată lumea avea oracol. Asta însemna un caiet unde tu scriai întrebări diverse, iar apoi îl împărţeai colegilor pentru a răspunde la întrebări în scris. Era o modă pe vremea noastră, dacă nu aveai oracol era ca şi cum n-ai avea Smartphone în zilele noastre.Îmi plăcea tare mult să merg în vizită la o verişoară care locuia într-o altă localitate, unde locuieşte şi bunica mea. Intrând în casa verişoarei, cred că îmi ieşeau ochii din orbite. Avea foarte multe păpuşi, care mai de care mai deosebite. Dar ce credeţi? Avea şi casă pentru păpuşele, o adevarată comoară îmi părea. Într-o altă zi, am văzut că primise o păpuşă mare, care cânta şi dansa. O invidiam foarte tare pentru jucăriile ei, dacă se poate spune ¨invidiam¨. Mi-aş fi dorit atunci să fiu în locul ei.
 
Mai avea şi un arc din acela săltător, chiar i-am cumpărat şi eu băieţelului meu zilele trecute unul. Probabil că i l-am cumpărat pentru a mă bucura eu de el. În copilărie nu am putut avea unul, aşa că îl am acum, dar bucuria nu mai e aceeaşi. Ceea ce nu faci la timp, mai târziu nu-ţi va aduce aceeaşi împlinire. De aceea, sunt de părere că o să îi dăruiesc băieţelului meu aproape tot ce-şi doreşte, mă refer la jucării. Nu contează vorbele altora, cum că nu trebuie să le faci mofturile. Dacă acum nu i le faci, atunci când? Să ajungă şi el ca mine, să tânjească după anumite jucării toată viaţa? Dacă pot, i le cumpăr, dacă nu, nu. Aveam şi o vecină care mă uimise cu ideea ei de a crea peruci din mătase de porumb pentru păpuşile ei. Le confecţiona şi rochiţe noi, ajutată de mama ei. Tatăl îi făcuse mobilier pentru păpuşele, avea până şi umeraşe pentru hăinuţe. Bineînţeles că i-am furat ideea. Am încercat să fac şi eu la fel, însă ce avea ea îmi părea mai frumos. Un alt joc pe care mi l-am dorit foarte mult în copilărie se numea tetris. Era jocul acela în care trebuia să construieşti ziduri, care se spărgeau, câştigând astfel puncte. Avea un vecin acest joc, cât l-am mai ¨invidiat¨ şi pe el! Ni-l împrumuta foarte rar. Desigur că acum am unul, dar cum vă spuneam, în zilele copilăriei mi s-ar fi părut mană cerească.
Îmi amintesc când aveam vreo 5,6 anişori şi mama mă obliga să dorm. Uram acel moment, eram tare ocupată cu joaca şi timpul pe care-l petreceam dormind îmi lua din cel de joacă. Dar asta era situaţia, mă conformam. Ştiu că mă trezeam înconjurată de toată familia, ce se strângea să se uite la televizor. Pe vremea aceea nu era ca acum, fiecare să aibă în camera sa câte o plasmă. Cred ca înainte familiile erau mult mai unite datorită lipsei tehnologiei de azi. Câteodată se strica televizorul, ce era mai bătrân decât mine. Era un Goldstar. Sigur că dormind spre perete, aveam posibilitatea să îngheţ, aşa că pe toţi pereţii aveam peritare, cu fel şi fel de peisaje.
by MARIA CRISTINA PÂRVU (Spania)
–––––poem image:
Imagini pentru copii somn
––––-muzica

revista-hai-romania-marinmihai-spania-mihaimarin-wordpress-cCarmen Trandafir – Micul meu univers

 

 

 

Lasă un răspuns

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s