SĂ APROPIEM CERUL DE PĂMÂNT ! – Un dialog religios între scriitorii CRISTIAN PETRU BALAN (SUA) si IOAN DAN (SUA) // Muzica. Maria Cristina Craciun -Ave Maria


Resultado de imagen de maria cristina craciun galati

––––––-

SĂ APROPIEM CERUL DE PĂMÂNT                                                  
                            
– Un dialog religios între scriitorii CRISTIAN PETRU BALAN (SUA) si IOAN DAN (SUA)

https://www.altrasalute.it/wp-content/uploads/Tra_cielo_e_terra_05.jpg

CRISTIAN PETRU BALAN (SUA) : După decesul prolificului prozator Ioan Dan, în octombrie 2003, decisesem să renunţ la publicarea acestui dialog tematic neterminat. Arătându-l însă, mai recent, unui prieten pasionat de religie, acesta a spus că i s-a părut o discuţie prea interesantă, sinceră şi realistă, pentru a fi ignorată şi lăsată să mucegăiască prin sertare şi el m-a încurajat să o „literaturizez” şi să-i dau drumul la lumina tiparului. În final, l-am ascultat, deoarece, în fond, a fost un experiment deosebit şi, revăzându-l, aş avea curajul să spun că este şi destul de informativ, prin francheţea şi curajul afirmaţiilor făcute de fiecare în parte, cu atât mai mult cu cât  unul din cei doi era baptist iar celălalt ortodox, nici unul nefiind specialist în probleme teologice. Toate discuţiile au părut atât de naturale, de sincere şi chiar captivante, deşi uneori contradictorii sau poate chiar cu opinii greşite, încât dacă o terţă persoană ar fi asistat la originalul dialog ar fi fost martorul unor stranii, interesante şi oarecum controversate lecţii de religie care, deşi aparent simpliste (naive în nici un caz nu au fost), pe unii i-ar informa cât de cât, iar pe alţii i-ar scandaliza şi ne-ar da pe mâna inchiziţiei dacă aceasta ar mai exista… Înfruntăm, desigur, şi acest risc. Dar, într-un fel, pare normal să fie aşa.
          În orice oraş din ţară unde vedeţi librării sau tarabe cu cărţi, este aproape imposibil să nu găsiţi cel puţin o carte scrisă de prozatorul Ioan Dan, foarte căutat de amatorii de romane istorice sau de cărţi satirice. A fost un mare maestru în această categorie de proză, unii comparându-l cu Sadoveanu, dar lista cărţilor scrise de el este destul de lungă. Ioan Dan (n. 30 iunie 1922, la Deva – † 31 octombrie 2003, la Los Angeles) a debutat în literatură în 1938 cu romanul Regele sportivilor, continuat cu volumul al doilea, în 1940. În 1941 publică romanul Detectivul, apoi urmează debutul de maturitate cu cărţi de succes la public, cum ar fi:  Locatarii din Strada Fecioarei, Bucureşti, 1970; Curierul secret, Editura Eminescu, Bucureşti, 1974; Cavalerii, Editura Eminescu, Bucureşti, 1975; Taina cavalerilor, Editura Eminescu, Bucureşti, 1976; Cavalerii ordinului Basarab, Bucureşti, 1977; ed. 2, I-II, München, 1985-1987; propus pentru ecranizare şi reeditat în ediţia a V-a de Editura Lucman, Bucureşti, 2004. Tradus în limba rusă şi apărut la Moscova în 1978; Stăpânii golfului, editura Eminescu, Bucureşti, 1981; Cavalerii râsului (în colaborare), Editura Ion Dumitru, München, 1988; Milionarii (schiţe şi povestiri), Editura Publistar, Bucureşti, 2000; Jurnal de exil, Editura Publistar, Bucureşti, 2000  şi altele. După cum vedem, un scriitor prolific şi iubit de mulţi cititori pentru romanele sale de capă şi spadă ori pentru umorul lui spumos.
          Deşi eram cu 14 ani mai mic decât Ioan Dan, între noi doi s-a născut o prietenie frumoasă, după ce ne-am cunoscut la Chicago, unde amândoi veneam ca doi fugari, trădători ai comunismului, de fapt, ca refugiaţi politici din România şi unde ne-am împrietenit. Ne întâlneam aproape în fiecare zi, motiv pentru care prozatorul a pomenit de mine şi mi-a dedicat pagini întregi în Jurnalul său de exil , apoi mi-a făcut o frumoasă cronică a romanului meu Dincolo de curcubeu, pe care a publicat-o în vreo trei reviste americane. Pe lângă aceste favoruri, prozatorul ardelean mi-a citit multe din ambele duzini de cărţi publicate de mine.  Tot dumnealui a venit cu ideea să înregistrăm discuţiile noastre religioase şi să le retranscriem pentru o eventuală publicare a lor. Data de 31 octombrie 2003, când, în urma unei suferinţe ascunse, marele Ioan Dan ne-a părăsit, a fost o zi deosebit de tristă pentru mine şi de aceea însemnările de faţă îi sunt dedicate memoriei acestui prieten care a fost nu numai un scriitor de excepţie, ci un om extraordinar, o fiinţă prietenoasă şi blândă, cu mare dragoste faţă de Dumnezeu pe care Îl căuta cu toată dragostea şi supuşenia. Atunci a plecat să-L întâlnească.
           Prin aceste pagini, amândoi am căutat a apropia cerul de pământ, pentru a înţelege mai bine dumnezeirea şi pentru a ne înţelege mai bine şi  pe noi înşine. Dar pentru a apropia cerul de Pământ se zice că mai întâi oamenii trebuie să facă măcar un singur pas spre Dumnezeu. Făcând acest pas, ei apropie pâmântul de cer şi drept răspuns Creatorul nostru face zece paşi mari spre noi, apropiind într-adevăr cerul de pământ. Cu fiecare pas de-al nostru, El apropie tot mai mult cerul de noi toţi care Îl slujim cu devoţiune. Dacă am greşit cu ceva sau dacă am exagerat cu părerile noastre de entităţi trecătoare, îi cerem lui Dumnezeu, dar şi cititorilor noştri, să ne ierte.

Cristian Petru Bălan

––––––––––––––––––––––––
SĂ APROPIEM CERUL DE PĂMÂNT                                                  
Un dialog religios intre scriitorii romani

CRISTIAN PETRU BALAN (SUA) si IOAN DAN (SUA)

Un dialog care ar putea continua la infinit…
(Cartea  a apărut în 2012)
––––––––––––
Scriitorul si artistul plastic Cristian Petru Balan din SUA

-Cristian Petru Bălan (n. 27 iunie 1936, Sibiu) este un prozator, poet, dramaturg, publicist, editor, traducător și artist plastic român stabilit în Statele Unite ale Americii; profesor, membru titular al Uniunii Scriitorilor din România și al Academiei Americano-Române de Științe și Arte.

Ioan Dan (n. 30 iunie 1922, Deva – d. 31 octombrie 2003, Los Angeles) a fost un romancier și memorialist.

………………………………………………..

      Ioan Dan (ID): Aşadar, eşti de acord să abordăm amândoi o discuţie mai amplă pe teme religioase, după cum am convenit şi după ce am constatat că te interesează la fel ca şi pe mine aceste probleme.
     
      Cristian Petru Bălan (CPB): Absolut de acord şi mă bucur că am cu cine vorbi şi aborda asemenea subiecte care, oricum, sunt deosebit de delicate, impunându-ne să ne ferim a cădea în diverse capcane greu evitabile, care te miri de unde pot apărea, mai ales că nici tu, nici eu nu suntem nişte teologi şi am putea greşi chiar atunci când avem impresia că spunem adevărul şi că am avea dreptate. Ne putem de multe ori înşela.
    
    ID: Este adevărat. Tocmai de aceea, înainte de a începe discuţia noastră, ai văzut că eu m-am rugat cu voce tare şi am cerut binecuvântarea Duhului Sfânt să ne dea înţelepciune şi să ne călăuzească într-o discuţie utilă nu numai pentru noi, ci pentru oricine va auzi sau citi, din întâmplare, interpretările noastre care oricând pot să facă nişte cotituri opuse una alteia, mai ales că eu am nişte convingeri baptiste, deci neoprotestante, pe când tu vii dintr-o lume religioasă bazată pe un puternic fundal ortodox. Deşi amândouă cultele sunt creştine, s-ar putea să întâlnim momente când nu suntem de acord unul cu altul şi de aceea propun să ne abţinem a ne blama reciproc opiniile religioase şi să folosim civilizat un limbaj care să nu fie zgârcit în eufemisme, brodând deci o discuţie cu tonuri mai edulcorate şi punând accentul pe ceea ce ne uneşte, nu pe ceea ce ne separă. Altminteri, deşi avem impresia că suntem numai noi doi, de faţă ar putea să apară… trei – ivindu-se şi un… oaspete nepoftit – mă refer, fireşte, la duhul rău care de abia aşteaptă să ne dezbine…
      
   CPB:  Eu te asigur că, şi aşa, el deja este prezent aici, chiar dacă se ţine acum ceva mai departe de noi, datorită faptului că ai invocat protecţia Duhului Sfânt. În plus, suntem înconjuraţi şi de îngerii protectori de lângă noi, care pot fi mulţi, chiar dacă nu-i vedem. Cu alte cuvinte, vreau să spun că nu suntem doar noi doi singuri, în aceste momente. Te asigur că avem şi martori nevăzuţi care ne protejează.
  
    ID:  Da, şi eu sunt sigur de asta. Însă dacă vreun ateu ne-ar auzi acum că vorbim serios despre diavoli, despre îngeri nevăzuţi, despre Duhul Sfânt şi Dumnezeu, sunt la fel de sigur că dumnealor ne-ar privi de sus, aşa… cu o mândră superioritate,  de savanţi atoateştiutori, cu neîngăduită milă şi cu o grimasă dispreţuitoare, spunând cu nestăpânită răutate: Pfui! Ia uită-te la ăştia, cât de naivi şi înapoiaţi sunt, ca nişte babe analfabete din secolul al paişpcelea! Cum pot unii intelectuali să admită, în veacul super-electronicii şi al cuceririlor cosmice, o asemenea porcărie şi să creadă în draci şi îngeri, în ceea ce nu există şi nu se vede? Din cre(ş)tini, cu „ş” între paranteze, nu ne mai scot. Aşa ar spune…

   CPB: Desigur, eu îi cunosc bine. Mai mult ca sigur că exact aşa ar spune. De aceea, pe aceşti prieteni atei care nu pot suporta incapacitatea noastră intelectuală de a se elibera de „gărgăunii mistici” din creierii noştri, îi rugăm frumos să se oprească aici cu lecturarea dialogului de faţă şi le recomandăm să-şi calmeze nervii ascultând o manea sau să traverseze Niagara pe un cablu, fiindcă şi acum este valabil anunţul făcut de un miliardar american, că îi aşteaptă la capătul celălat cu un cec de 3 milioane de dolari dacă o pot face… Ura faţă de religie este încă o consecinţă a celor cinci decenii de comunism care a poluat enorm sufletul multor români. De aceea ei nu au nici o vină. Nu le vine uşor să gândească la fel ca noi!  Şi ce-i cu asta?  Fireşte că exact ca ei gândesc toţi ateii români şi toţi ateii din lume, inclusiv liber-cugetătorii care, de fapt, tot atei sunt. Nu-i nici o noutate în satisfacţia lor tipică de a-i judeca pe creştini, pe care îi numesc cu scârbă – şi uneori cu drăcească ură – că sunt o turmă de vite oarbe rătăcite, de oi mergând spre prăpastie… Numai ei se consideră a fi oameni integri, zdraveni la minte, cu adevărat culţi şi cu judecată limpede… Noi, creştinii, cum să le răspundem? Părerea mea este că, faţă de atitudinea lor arogantă, trebuie să fim demni. O să le respectăm fără patimă libertatea lor de opinie şi, de fiecare dată, la insultele lor, ne vom impune să rămânem calmi, blânzi şi neprovocatori, să-i iertăm cum ne iertăm prietenii şi fraţii şi să ne rugăm neîncetat pentru schimbarea lor. Aşa am dovedi că suntem adevăraţi creştini. Mulţi atei sunt, desigur, foarte inteligenţi, numai că gândirea şi logica lor se blochează undeva pe la jumătate sau puţin mai încolo. Ei, în convingerile şi justificările lor rigide, aduc argumente exclusiv materialiste, întru totul măsurabile, cântăribile, demonstrate neapărat prin laboratoare, venind cu probe vizibile, palpabile, care ar fi bazate, vezi Doamne, pe ştiinţă, însă dacă şi-ar aprofunda studiile cu dovezi din sfera spiritualului real, al geneticii şi a fizicii cuantice de ultima oră ori din uluitoarea lume a fractaliilor, ar descoperi că ateismul lor se înfundă de fiecare dată în nişte ziduri urâte şi insurmontabile. Dar, indiferent de opiniile lor, există o minte şi o voinţă supremă în afara lumii noastre. Există un hiperspaţiu, un spaţiu spiritual infinit, dincolo de înţelegerea noastră, dincolo de lumea atomului, plin de funcţionalitate, care precede informaţia genetică. În noţiunea de infinit, materia – particulă-undă – cum a numit-o Erwin Schrodinger, părintele mecanicii cuantice, devine reversibilă şi are ca matrice spiritul viu şi dinamic, cu o capacitate de gândire infinită. Schrodinger a apreciat că numărul total al minţilor din Univers este 1 şi că, implicit, conştiinţa este o singularitate divizată în toate fiinţele, o unicitate în spirit. Ea este unda portantă a compasiunii creştine. Cât despre acea lume invizibilă, contestată de atei, te asigur că ei o vor percepe limpede şi o vor cunoaşte în ultimele lor clipe ale vieţii. Atunci toţi ateii, fără excepţie, vor vedea cu claritate îngerii, diavoli şi spiritele supreme în care nu credeau şi cu toţii se vor mira cât de proşti şi naivi au fost toată viaţa, dar va fi prea târziu, căci nu vor mai putea vorbi sau vor bâjbâi vorbe de neînţeles despre ceea ce văd. Din fericire, există şi foşti atei care susţinuseră cândva cu vehemenţă că erau cu adevărat „convinşi” de inexistenţa lumii spirituale, dar care, cercetând mai mult, au descoperit în final marele Adevăr şi au devenit ulterior buni creştini. Există numeroase asemenea cazuri.

_______________________________________________Ecouri :
La imagen puede contener: una persona, selfie y primer planoDomnule Prof. Cristian Petru Bălan, (…)- Drept sa va spun, deși eram foarte obosita , am citit capăt coada , cu sufletul la gura , întrerupând  doar câteva momente , de uimirea celor scrise.  Pur si simplu m-a uimit aceasta CEA MAI MARE SCRIERE , PE CARE AM CITIT-O VREODATĂ , de către un scriitor , care a dat atatea explicații certe despre religie si totodată  atât demonstrabile si științific si religios , rezultând dinte convorbirea a doi scriitori , unul de religie baptista si celalalt ortodoxa !   Sunt absolut uluita de acel dialog , atât de complex in răspunsuri , cu date fixe din biblie si celelalte scrieri de unde v-ati documentat cu cercetarea,  care  pana la urma scriitorul  I D. a rămas si dumnealui  impresionat de răspunsurile Dumneavoastra , spunând fără sa se ferească , ca multe lucruri din ele nu le știa.  Numai cu demonstrarea despre închinare la icoane si la Sfânta Cruce, ați reușit sa scoateți de la el , spunând ca ați dat cel mai bun raspuns in toate.   Eu sunt realmente uluita , de MĂREȚIA ACESTEI  SCRIERI , considerându-vă un mare SAVANT al omenirii deoarece aceasta demonstrație științifică , nu a fost făcută asupra unor mari invenții știu eu pe ce domeniu , ci insasi ASUPRA EXISTENTEI , LUI DUMNEZEU, lucru cel mai important de pe Tera . Am rămas fără cuvinte , la un moment dat îmi curgeau lacrimile fără sa vreau. DOAMNE  DUMNEZEUL  MEU , mi-am zis”:   Bine ca cine spune toate acestea, este un ROMAN CREȘTIN ORTODOX , si tot atunci , m-am gândit la faptul celor care au spus ca:   ROMÂNIA VA FI GRADINA MAICII DOMNULUI , si cred in asta . si acest lucru îmi demonstreaza  Nici ca se putea mai adecvat titlu ca acesta  :. ADEVĂRAT , ATI APROPIAT CERUL  DE PĂMÂNT !, prin aceasta mare CAPODOPERA scrisa !  Felicitări  maxime si nu am cuvinte ! Ma înclin cu toată recunostinta mea si prețuirea !!  
 Teo Războianu – poeta,Piatra Neamț
________________________________________________

  
   ID:  Cunosc şi eu câteva. Cristiane, cum propui să continuăm noi subiectul acesta: pe teme, pe capitole biblice, pe verste din Vechiul şi Noul Testament, pe problema cultelor? Să începem cu Pentateuhul lui Moise, cu Facerea?

  CPB: Cum vrei tu… Dar eu ziceam să nu avem neapărat o ordine tematică academică, de seminar, adică opinez să discutăm diverse teme, pe sărite, cum ne vin ele în minte, că nu facem aici ore biblice de şcoală duminicală, ci o conversaţie liberă ca la gura sobei. E bine? Dar, fiindcă ai adus vorba, din capul locului, de Biblie, hai să lămurim puţin problema cu capitolul Geneza din cartea sfântă. Vezi că am folosit titlul „Geneza”, din Biblia ta, fiindcă aici operăm cu cele două traduceri importante ale Bibliei în limba română – tu cu traducerea  fostului preot sau diacon Dimitrie Cornilescu, folosită de voi neoprotestanţii, eu cu traducerea lui Gala Galaction şi a preotului Vasile Radu, folosită de ortodocşi. Eu, precum vezi, le am pe amândouă lângă mine, deşi, atât unii cât şi ceilalalţi, îşi critică reciproc felul cum a fost tradusă Biblia. Mai exact, îl acuzaţi pe scriitorul Gala Galaction că, în realitate, n-a făcut altceva decât să mai şlefuiască puţin frazele vechi ale Bibliei de la Bucureşti din 1688, a lui Şerban Cantacuzino, şi că textul pare greoi, cu o limbă bisericească veche şi nefirească vorbirii contemporane, iar ortodocşii îl învinuiesc pe Cornilescu că uneori a falsificat în mod deliberat textul original şi că a scos din el unele versete ce nu-i conveneau sau că nu le-a mai tradus deloc. Opiniile sunt exagerate din ambele părţi. Personal, combinându-le pe amândouă traducerile, eu aş tipări o nouă editare.
  
  ID: Asta sună fain ca intenţie, dar o spui în glumă, fiindcă nu prea pare posibil să le combini pe amândouă, deşi frazele comune predomină. Recent ştii că a apărut şi o traducere mai poetică a Bibliei, cu numeroase explicaţii doxologice, făcută de mitropolitul Bartolomeu Valeriu Anania, el fiind şi un talentat scriitor. Pe asta, din păcate, nu am avut timp să o cercetez; doar am răsfoit-o. Cred însă că deja ai constatat că toate trei traducerile încep la fel: „La început, Dumnezeu a făcut cerurile şi pământul”… Apoi ele aduc amănunte despre fazele Creaţiei.

CPB: Vreau să-ţi atrag atenţia, dragă Ioane, că nici o traducere din limba română a Bibliei nu este perfectă sau 100% în ecuaţie cu textul ebraic original şi că nici ortodocşii, nici protestanţii, cu excepţia unor scurte pasaje, nu au tradus-o în limba noastră direct din ebraică, ci din limbi intermediare de largă circulaţie, scăpându-le multe nuanţe subtile, dar nu asta îi scandalizează pe criticii Bibliei, ci, printre altele, aparenta lipsă de logică a Pentateuhului. Fiindcă ai amintit de traducerea mitropolitului Bartolomeu Anania, trebuie sa-ţi spun că, într-o convorbire pe care am avut-o la Patriarhie cu fostul Patriarh Justin, acesta m-a recomandat  viitorului mitropolit Anania, pe când era directorul Editurii BOR. Am discutat mai mult de o oră cu acest mare teolog, chiar în biroul dumnealui, despre mai multe subiect, inclusiv despre fazele Creaţiei divine. Căci despre aceste faze temporale se leagă ateii.

    
 ID:  Te referi la faptul că se descrie o întreagă creaţie elaborată de Dumnezeu în numai şapte zile sau că mai întâi se vorbeşte de crearea luminii şi abia după aceea despre crearea astrelor luminătoare… La asta te referi, nu?
    
 CPB: Da, la astea, dar şi la alte amănunte de acest gen, aflate aparent  în contradicţie, însă peste rezervele critice ale materialiştilor şi evoluţioniştilor, mai recent, au venit unele lămuriri salvatoare ale unor oameni de ştiinţă care au putut să aducă explicaţii mai clare în asemenea dileme. Iată cum descrie Biblia această scenă (citez din traducerea lui Galaction): „Şi a zis Dumnezeu: «Să fie lumină!» Şi a fost lumină. Şi a văzut Dumnezeu că este bună lumina, şi a despărţit Dumnezeu lumina de întuneric. Lumina a numit-o Dumnezeu ziuă, iar întunericul l-a numit noapte. Şi a fost seară şi a fost dimineaţă: ziua întâi. (Facere 1,3-5). Cei mai mulţi tâlcuitori contemporani ai acestor versete, vrând să explice cum este posibil ca Dumnezeu să fi făcut lumina în ziua întâi şi abia în ziua a patra luminătorii, ne spun că în relatarea zilei întâi a creaţiei nu este vorba de lumina fizică ci de o ordine pe care Dumnezeu a pus-o în lucruri. Conform acestor traducători contemporani, Dumnezeu ar fi vrut să spună: „Să fie o ordine în ceea ce urmează …etc.” Dar ar fi de-a dreptul absurd să forţăm versetele cu o asemenea interpretare. Nu de aceeaşi părere este însă şi Sfântul Grigorie Palama. Să urmărim explicaţia sa: „A existat oare un timp când lumina soarelui nu se afla în globul solar ca într-un vas? Căci lumina s-a născut mai întâi, înainte de a fi soarele, pe când Cel ce pe toate le-a adus întru fiinţă a zidit discul soarelui abia în cea de-a patra zi, unind cu acesta lumina şi astfel rostuindu-l ca un astru făcător şi luminător al zilei.” Nu dorim să ridicăm la nivel de dogmă părerea Sfântului Grigorie Palama, dar el se apropie oarecum de o logică ceva mai puţin naivă, deşi nu formulează nici el un adevăr ştiinţific. După mine, adevărul ar fi acesta: în prima zi Creatorul a creat materia (atomi, molecule, subdiviziunile atomului) din nimic (eu aş zice: din marele Nimic). În limbaj matematic vorbind, asta s-ar nota aşa: 0 = 1 (mă feresc să folosesc termenul de factorial de 0, scriind: 0! = 1!=1). Asta îi scandalizează cumplit pe materialişti, căci ei ar striga: „Ex nihilo nihil!” Era vorba de forma primară a materiei, Dumnezeu umplând universul cu materia neorganizată care arăta ca o masă materială diformă, haotică. Universul primar părea, cred, ca un infinit ocean de foc. Era o masă extrem de fierbinte, cuprinzând tot tabloul periodic al elementelor chimice, amestecate între ele, tot tabelul lui Mendeleev, dacă vrei, în care cred că hidrogenul predomina masiv. Şi ştii ce s-ar întâmpla dacă noi am amesteca de-a valma toate elementele chimice (metale şi metaloizi) din acest tabel? Toate ar reacţiona extrem de violent între ele, atingând temperaturi de milioane de grade Celsius şi Farenheit – mai exact, s-ar transforma într-o plasmă fierbinte, o masă gazoasă orbitoare, întinsă în Cosmos de la plus infinit până la minus infinit. Aşadar, porunca demiurgică creativă din prima zi se referea la lumina plasmatică. Ea era lumina iar plasma, se ştie, are o lumină orbitoare! Acesta este adevăratul înţeles al poruncii din ziua întâi: „Să fie lumină!” (ca orice lumină, ea este în acelaşi timp şi o vibraţie, deci o energie, un cumul de energie, emanată din Fiinţa Divină, Ea însăşi o Lumină; şi atunci această poruncă echivalează cu propoziţia imperativă: „Să fie energie!”- rostită sub acelaşi înţeles). Atunci materia a apărut instantaneu, printr-o uriaşă explozie, pornită dintr-un puct unic, care este prima fază a aşa numitului „big-bang” cosmic. Explicaţia este pe cât de logică pe atât de clară. În cea de a patra zi, materia primă plasmatică a fost organizată în globuri sferice rotative – discuri, cum le zice Sf.  Grigorie Palama – cărora Creatorul le-a dat legi precise de mişcare. Unul din aceste globuri este Soarele. Globurile rotative din spaţiul infinit, adică stelele, au fost ordonate pe familii galactice, mult distanţate între ele. Spaţiile uriaşe dintre stele erau lipsite de lumina masivă, cum fusese la început, iar aceste goluri imense, neavând pe ce să se reflecte lumina astrelor, păreau spaţii întunecoase, născându-se contrastul: lumină-întuneric, iar acest întuneric se datora şi misterioasei materii negre predominante în univers. Pe Terra, cu suprafaţa răcită, ce dansa în jurul Soarelui, rotindu-se şi în jurul axei proprii, contrastul se distingea cel mai bine: ziuă-noapte. Aşa s-a despărţit lumina de întuneric.
      Să nu uităm că oamenii de atunci nu mai fuseseră informaţi niciodată de felul cum a apărut sistemul planetar local. De aceea, Dumnezeu l-a ales pe Moise ca pe un ucenic foarte inteligent căruia i-a relatat pe scurt (probabil şi printr-un fel de holograme tridimensionale) istoria Pământului şi a întregii creaţii.  Era primul om de pe Terra căruia i s-a arătat Dumnezeu sub formele descrise de Biblie. Ulterior Moise a notat în scris, precum i se poruncise, tot ceea ce îi explicase Demiurgul, însă Marele Profesor i s-a adresat printr-un limbaj mai simplu, pe înţelesul lui şi al oamenilor din preajma sa, cu toţii lipsiţi de cultură, formulându-le un fel de tablă generală de materii, fără prea multe detalii ştiinţifice, iar Moise le-a aşternut pe pergamente aşa cum şi le-a amintit. Stilul scrierilor lui Moise este, la rândul lui, tot simplist, deşi corect şi concentrat pe esenţe descriptive destul schematice, dar inteligibile şi destul de frumoase în ansamblu, fără multe detalieri şi divagaţii stilistice, cum ne-ar plăcea nouă astăzi să citim. Pe Creator îl interesa în primul rând problema mântuirii oamenilor şi nu urmărea deloc să le explice acestora amănunte astronomice, fizico-chimice sau tehnico-ştiinţifice, de astrofizică, de mecanică cerească ori detalii despre istoricul, secretele şi dinamica creaţiei în sine, aflată într-un continuu perpetuum mobile. Ei nici nu le-ar fi înţeles atunci, fiindcă Dumnezeu nu se adresa unor studenţi universitari, ci unui popor simplu şi idolatru, ameninţat de primitivism, aproape copleşit de munci fizice grele şi abia eliberat de sub robia faraonilor egipteni care-i folosiseră ca nişte unelete vorbitoare. Oricum, primul  pas divin fusese făcut, întrucât, din el, în continuarea capitolelor biblice, va reieşi cu claritate originea materiei, izvorul energiei, originea vieţii, a conştiinţei de sine, a personalităţii umane, a primului păcat etc. Toate acestea constituie fondul pe care se va desfăşura faza măreţului plan de mântuire a omenirii prin Hristos. Din punctul lui Dumnezeu de vedere, istoria lumii este întâi de toate o istorie a planului de mântuire alcătuit de El. Geneza este aşadar, “teocentrică” în atitudine (adică Îl aşează pe Dumnezeu în punctul focal al realităţii, fără să se preocupe prea mult despre metodele extrem de complexe folosite de El în procesul supergenial al Creaţiei.) Aceste metode nu erau nicidecum nişte priorităţi menite a fi date în vileag, incluzând multe secrete pe care nu le-am înţelege nici noi cu tehnologia modernă de astăzi. În al doilea rând, istorisirea Genezei este “geocentrică”, adică priveşte evenimentele din punctul de vedere al omului aşezat pe pământ. În chiar primul verset al cărţiii, Moise proclamă: “La început, Dumnezeu a făcut cerurile şi pământul.” Şi de acolo până la sfârşit, relatarea se va concentra în primul rând asupra Terrei ca obiect cosmic multi-atenţionat şi ca loc, pare-se, super-preferat, de existenţă al rasei umane deosebit de adulată şi privilegiată de Creator. Istorisirea mai poate fi definită şi ca fiind preocupată mai mult cu “fenomenele” întâmplate la timpul trecut, decât cu explicarea lor ştiinţifică. Aceasta nu înseamnă că Biblia ar fi doar aşa, o culegere arbitrară de speculaţii filosofice materializate sub forma unor desfăşurări mitice aleatorii, şi nici că Scriptura nu ar fi valabilă din punct de vedere şiinţific ori că nu se referă la prezent şi viitor. Sper că am fost clar.

   ID:  Interesant ceea ce spui. Eu nu m-am gândit niciodată la o asemenea explicaţie, şi mă surprind că îţi pot accepta felul cum interpretezi această veche şi aparentă contradicţie biblică.

 CPB: Nu este nici o contradicţie. Sper ca acuma s-a spulberat acest mister. Măcar în parte…
     
  ID:  Da, să sperăm, dar iată altul şi mai mare: cum oare a făcut Dumnezeu lumea în numai şase zile? Spune, cum? Şi ce fel de zile erau acelea? Ai vreo explicaţie cât de cât  inteligibilă, cât de cât admisibilă pentru minţile noastre zise moderne şi pretenţioase, pentru această afirmaţie audace din Vechiul Testament? Acolo ea afirmă categoric: şase zile, plus o zi de odihnă… Cum explici, fiindcă de acest pasaj se leagă toţi ateii.?…
     
  CPB: Îmi pare rău, Ioane dragă, dar de data aceasta, să fiu sincer, îmi vine mai greu să explic versetele respective din Biblie. Mă tem că nu m-aş pricepe, deşi aş încerca să găsesc argumente explicative la fel de credibile şi pentru acest caz. Şi chiar voi încerca. Nu-mi va fi însă deloc uşor, fiindcă  învăţătura despre creaţie este parte integrantă din Teismul creştin şi este în contrast categoric cu evoluţionismul naturalist şi ateu predat în şcoli. Acesta refuză din capul locului să accepte elementul supranatural în creaţie şi încearcă să explice existenţa tuturor formelor de materie şi viaţă printr-o evoluţie treptată, în timp, trecerea formelor inferioare înspre forme din ce în ce mai evoluate şi  mai complexe; această evoluţie ar fi fost produsă de-a lungul a milioane de ani, de nişte forţe imanente în structura materiei. Majoritatea oamenilor şcoliţi acceptă fără să clipească explicaţiile predate în şcoli, ca reale, logice şi suficiente, fiindcă sunt digerabile pentru capacitatea noastră intelectuală care refuză eforturile. Cum să creeze Dumnezeu lumea în şase zile consecutive, după care, epuizat de efort, să se odihnească mulţumit şi satisfăcut, precum facem noi oamenii când suntem supraextenuaţi de un efort rodnic? Cam aşa ne întrebăm cu toţii şi ridicăm neîncrezători din umeri. Dar există cercetători care au încercat să citească printre rânduri, simţind că întrevăd nişte capete de fire luminoase care, apucate, ar putea fi băgate în priza minţii umane contemporane pentru a o încărca cu informaţii latente. Şi iată că şi pentru această dilemă au apărut explicaţiile unor savanţi decişi să vină în sprijinul teologilor, încercând, cu unele păreri acceptabile, să aducă lumină şi la o asemenea  foarte legitimă întrebare. O posibilitate, oarecum acceptabilă, este că relatarea biblică se poate împăca cu milioanele de ani rezultaţi din datările ştiinţifice, dacă am considera cele şase zile, ca zile obişnuite, dar neconsecutive. Cu alte cuvinte, o traducere echivalentă ar putea vorbi de o primă zi, o a doua zi etc., între care s-au putut desfăşura evenimente înşirate pe durata unor epoci geologice. O altă interpretare vede cele şase zile, nu ca perioade de douăzeci şi patru de ore, ci ca şase “intervale” de timp, nedelimitate precis, dar încadrate poetic între o seară şi o dimineaţă. De la bun început, trebuie să ţinem însă cont de un adevăr absolut esenţial când discutăm periodicizarea creaţiei divine, şi anume faptul că pentru Dumnezeu nu există noţiunea de Timp. Creatorul trăieşte în veşnicia atemporală, foarte bine definită de genialul Eminescu în poemul „Luceafărul”, când vorbeşte de zborul lui Hyperon spre tronul lui Dumnezeu unde timpul („vremea”) nu există, încercând în zadar să se contureze: „Căci unde-ajunge nu-i hotar,/ Nici ochi spre a cunoaşte,/ Şi vremea-ncearcă în zadar/ Din goluri a se naşte.” Aşadar, acţionând în această imensitate spaţială atemporală, Dumnezeu creează materia, creează lumea galaxiilor şi metagalaxiilor, iar această modelare a lumii galactice din nimic, a trebuit să o subordoneze atemporalităţii, dar modelând forme geometrie tridimensionale pe spaţiul infinit (ar putea exista şi forme multidimensionale, de ce nu?), Creatorul a creat  un fel de a patra dimensiune, numită de noi Timp… Este o noţiune subordonată legii relativităţii, cu alte cuvinte este elastică, eu aş zice că este o noţiune chiar foarte elastică. Noi o relatăm la dimensiunile Terrei unde alternanţele de ziuă-noapte fac ca timpul să fie de 48 de ore, însă timpul diferă de la o planetă la alta (în spaţiul „gol”,  intergalactic, timpul devine o noţiune arbitrară, abstractă, neglijabilă). De pildă, pe satelitul Terrei, pe Lună, o zi durează 27 zile, 7 ore, 43 minute si 12 secunde (după cum se învârte ea în jurul Soarelui); pe Marte, ziua este cam cu o jumătate de zi mai mult decât ziua noastră (acolo un an durează cât doi ani tereştri); pe zisa planetă Pluto, o zi durează 6,4 zile terestre; pe planeta Uranus o zi şi o noapte durează aproape un secol, situaţie în care un moş de 85 de ani de pe la noi, pe Uranus este abia un… bebeluş nou-născut, săracul! – doar de o zi şi o noapte apărut… Atenţionez faptul că în „tinereţea” lor, toate planetele aveau un cu totul alt timp de circomvoluţiune şi de rotaţie în jurul propriei axe şi în jurul Soarelui decât au astăzi.  Şi uite aşa mai departe… Aceste diferenţe de timp sunt întâlnite pe sistemul nostru planetar; însă pe alte sisteme planetare din galaxia noastră sau din alte galaxii, timpul diferă enorm vizavi de timpul terestru. Cu alte cuvinte, timpul  (noţiunea de secunde, de ore, de zile, de luni, de ani) este extrem de elastic şi… vulnerabil din anumite puncte de vedere. Dacă înţelegem acest lucru, ne mai putem apropia cu un pas de înţelegerea celor şase zile biblice consacrate de Dumnezeu creaţiei Sale, fără să mai fie nevoie de a mai sublinia cu două linii roşii versetul biblic din a doua epistolă a Sfântului Petru, capitolul 3 cu versetul 8, care spune clar: „Şi aceasta una să nu vă rămână ascunsă, iubiţilor, că o singură zi înaintea Domnului este ca o mie de ani şi o mie de ani ca o zi” (am citat din traducerea ortodoxă a părintelui Gala Galaction, iar acelaşi text este tradus de Dimitrie Cornilescu astfel: „Dar, prea iubiţilor, să nu uitaţi un lucru: că pentru Domnul o zi este ca o mie de ani şi o mie de anii sunt ca o zi”).  Totuşi, nici cele mai docte traduceri făcute de teologii noştri sau cei străini (dintre care ediţiile engleze KJNV şi AV – King James New Version şi Authorized King James Version –  bat recordurile în corectitudine), nici una din ele nu au avut curajul să redea corect textul din Tora ebraică. Şi am să vă spun şi de ce: pentru că traducătorii nu erau siguri de multiplele confuzii ce le pot oferi cuvintele limbii ebraice biblice, limitată la un vocabular de cca 3.100 de cuvinte, comparativ cu cele 4.000.000 milioane de cuvinte ale englezei contemporane sau ale unor alte limbi bogate. Ca şi în limba chineză, unele nuanţe ale limbii ebraice apar (şi ea bogată în asemenea nuanţe) apar mai clar atunci când sunt folosite în context. Savanţii teologi evrei s-au arătat mai îndrăzneţi, atrăgându-ne atenţia că substantivul „ziuă”(yôm) are diferite înţelesuri literale (nu literare!) în ebraica biblică. El poate însemna: zi lumină, zi obişnuită, un moment scurt al zilei, un anumit timp, dar şi… (aici – atenţie mărită!)  yôm are deseori şi înţelesul de „o lungă eră a timpului”, dacă este cuplat cu un numeral cardinal –  de ex. 6 yôm  – are înţelesul de 6 zile, dar se ştie că există numeroase excepţii când substantivul  yôm,  adăugat lângă un numeral cardinal sau ordinal îşi pierde total înţelesul de „24 de ore”,  căpătând înţelesul de „secvenţă de grupare” (precum în Zaharia 14:7-8) sau în faimosul nostru text despre creaţie. Era mai de grabă vorba, deci, de o fază ori de o perioadă de dezvoltare a lumii în proces de evoluare şi nicidecum de un interval de timp de 24 de ore… Din nesiguranţa oferită de labilitatea semanticii ebraice cred că s-au ivit poticnirile şi eroarea, oarecum scuzabilă, când cuvântul a fost tradus în greaca veche sau în latină vulgară (Vulgata), apoi în limbile internaţionale şi în celelalte, cu înţelesul de „zi de 24 de ore”, traducătorii alegând primul sens al substantivului, nicidecum ultimul care era, mai mult ca sigur, cel îndreptăţit, cel real. În acest caz, traducerea corectă ar fi fost că Dumnezeu a creat lumea în şase ere lungi  şi nu în şase zile de 24 de ore, cum s-ar înţelege dacă nu aprofundăm istoricitatea retroversiunilor. Există ediţii moderne în limba ebraică, apărute mai recent, care vin şi ele cu explicaţii asemănătoare, detaliind că anii biblici de facere a lumii, deşi folosesc numerale cardinale mici, diferite de milioanele de ani existente în erele geologice ale pământului. Dacă fiecare zi biblică echivalează cu două ere geologice, atunci problema ar fi pe deplin rezolvată, fiindcă există 12 ere geologice ce corespund zilelor biblice, astfel: 1) Ziua întâi – precambrian, cambrian; 2) Ziua a doua – ordovician, silurian; 3) Ziua a treia – devonian, carbonifer; 4) Ziua a patra – permian, triasic; 5) Ziua a cincea –  jurasic, cretacic; 6) Ziua a şasea – terţiar şi cuaternar.” În ziua a şaptea Dumnezeu s-a odihnit, dar nu în sensul în care ne odihnim noi stând într-un jilţ, moţăind sau contemplându-Şi lucrarea, nu, ci planificând desăvârşirile lucrării. O explicaţie justă a capitolului Facerea sau Geneza are darul minunat de a tăia şuvoiul care dădea apă la moară ateilor şi liber-cugetătorilor. Nu ştiu dacă m-am făcut  înţeles cu această încercare de a explica ceva dificil, dar mi se pare că cine o aude începe să gândească altfel decât gândea iniţial şi să renunţe la multe dubii avute.

  ID:  Admit că unele lucruri din cele arătate aici le ştiam, şi că altele nu. Important este că te străduieşti să abordezi problema creaţiei printr-o interpretare ştiinţifică, dar simt că am unele rezerve de felul cum încadrezi zilele creaţiei în erele geologice, după mine, o combinaţie puţin cam forţată, mai ales că unii geologi vorbesc de 15 ere şi nu de 12, cum le-ai grupat tu.  Dar, în fine, e dreptul tău să crezi ce vrei.  Nu-ţi cer să argumentezi această opinie, fiindcă îmi este teamă că întindem pelteaua şi că riscăm să ieşim din scopul discuţiei noastre.
  
 CPB:  Nu, nici n-am să încerc să îmbin geologia cu teologia. Am expus doar o simplă opinie personală.

  ID:  Atunci, să trecem mai departe şi să discutăm probleme ceva mai simple.

 CPB: Nu-i nimic simplu în abordările biblice. Să continuăm, mai bine cu probleme tot aşa de complicate.

  ID:  Dacă vrei probleme complicate, iată acum o întrebare deosebit de dificil de a fi explicată, o întrebare pe care mi-au pus-o mulţi, fără să le pot răspunde în vreun fel – poate cea mai grea întrebare din toate câte sunt despre dumnezeire… Spune-mi ce oare a făcut Dumnezeu înainte de a crea lumea văzută şi nevăzută, înainte de crea universul, galaxiile, pământul nostru cu oamenii şi toate fiinţele de pe el? Ce a făcut El aflându-Se singur în infinitul acela fără margini, unde stătuse absolut singur-singurel milenii de milenii? Cum de nu S-a plictisit şi cum de nu I  S-a urât de atâta singurătate?

   CPB: De data aceasta mi-ai pus cea mai uşoară întrebare şi ţi-o voi lămuri îndată… Mai întâi o mică povestioară… Se zice că întrebarea respectivă a mai fost adresată de un copil unui preot la o oră de religie, iar preotul i-a răspuns astfel: „Ştii ce făcea Dumnezeu  înainte de a crea lumea?” „Ce făcea, taică părinte?” insista copilul.  „Păi, uite, Dumnezeu se urcase într-o salcie mare, mare” – răspunse preotul. „Şi de ce S-a urcat Dumnezeu în salcia aceea mare, mare, taică părinte? întrebă puştiul.” „Stătea acolo şi rupea crengile mai vânoase făcând din ele nişte vergeluşe…” „Şi ce făcea Dumnezeu cu vergeluşele acelea, taică părinte?” întrebă copilul şi mai curios. „Ce făcea? Le pregătea să bată la fund pe toţi copiii îndrăzneţi ca tine şi care pun acestă întrebări nesăbuite! Acum te-ai lămurit?” îi răspunse taica părintele râzând…  Lăsând gluma la o parte, întrebarea este într-adevăr serioasă, nu este deloc nesăbuită, dar răspunsul meu este şi mai serios şi începe aşa: aflaţi că Dumnezeu nu a fost niciodată singur în acest infinit şi niciodată nu S-a plictisit, deoarece lumea vie pe care, în parte, o cunoaştem noi, precum şi întreaga creaţie materială din întregul univers şi de pe planeta Pâmânt, erau din veşnicie în gândul Lui, în mintea Lui divină, erau chiar dinainte de începerea lumilor, subzistând sub formă mentală, virtuală, teoretică, iar pentru Creator să ştii că nu există nici o diferenţă fundamentală între ceea ce gândise a creea şi ceea ce apoi a creat şi materializat; este un fel de echitate între increat şi creat!… Aşa că lumea pe care noi o cunoaştem, deşi înainte de creaţie nu exista în afara Lui, fiind un deziderat, un  increat,  fiind o virtualitate interioară nerealizată, ea a existat totuşi dintotdeauna în Fiinţa Lui, în mintea Lui, în interiorul spiritului Său divin şi complex, înainte de se exterioriza; şi acolo ea era la fel de vie şi de clocotitoare ca şi lumea reală de astăzi… În acest interior infinit şi bogat, El o păstra dintotdeauna inclusă, cum păstrează tot trecutul şi prezentul. Cu alte cuvinte, Dumnezeu… extra, supra şi intra-exista într-un univers spiritual – repet: într-un univers spiritual – dintotdeauna viu… Ulterior a devenit el şi un univers materializat, dar din veşnicie era spiritual, precum este şi Creatorul! Aşa păstrează El totul, chiar şi în clipa de faţă. În Creator au fost şi sunt incluse absolut toate fiinţele, lucrurile şi evenimentele ce se vor naşte pe pământ şi în cosmos, în întregul viitor, fără sfârşit, iar în clipa de faţă, absolut toate fiinţele ce se vor naşte pe pământ şi în întregul ansamblu al acelui viitor, toate entităţile sunt incluse, toate derivatele creaţiei iniţiale, fiecare om şi fiecare femeie în parte. Acolo lumea există sub formă potenţială. Toate, toate sunt incluse în Fiinţa omniscientă. Înţelegi? Ele sunt în El precum stau icrele în pântecele peştilor înainte de a deveni peşti, iar fiecare icră include în ea un alt peşte plin de alte icre ş.a.m.d. – un fel de big-bang al creaţiei în desfăşurare infinită. Nu cred că e ceva neclar. Creatorul  – într-o divină programare – îi ştie de pe acum, pe nume, pe fiecare, după rasa şi limba lui, pe toţi care vor vor şi când vor fi  în viitorul infinit, pe absolut toţi cei născuţi şi nenăscuţi, şi cunoaşte la fiecare câte fire de păr va avea pe cap… Iată de ce Dumnezeu nu a fost singur niciodată… Aşa stând lucrurile, orice fiinţă cerească sau terestră, a existat dintotdeauna, indiferent că ea este deja creată sau numai o idee planificată pentru un anumit timp, când se va concretiza material. Dumnezeu a fost şi este ca un fel de incubator infinit şi extrem de complex, în care stă inclus tot cosmosul. Desigur, printre proiectele divine din veşnicie era, cred, şi discuţia noastră de faţă, inclusiv şi răspunsul acesta care poate că eu l-am prins din zbor dintr-o rază a Duhului Sfânt…

ID:  Amin, aşa să fie. Mi-ai dat o explicaţie plauzibilă şi o voi spune şi altora, când mi se va mai adresa această întrebare, specificând însă că voi avea grijă să-i atenţionez că răspunsul oferit nu este opinia mea ci a ta şi că agreez cu ea, considerând-o ca o idee-promotorie, ca una din cele mai sigure posibilităţi, foarte clar expusă şi foarte originală.

CPB:  Mulţumesc. Iar acum este rândul meu să te întreb: De ce nu vă închinaţi voi, baptiştii? De ce aţi renunţat să vă faceţi semnul sfintei cruci?

ID:  Nu numai noi, baptiştii, nu ne închinăm, ci toate cultele neoprotestante: penticostalii, adventiştii, creştinii după evanghelie, metodiştii, iehoviştii, mormonii, evangheliştii luterani şi încă altele.

CPB:  Pardon, mulţi evanghelişti luterani am văzut că se închină, unii chiar ca ortodocşii. Ei se consideră protestanţi, deşi unii îi socotesc neoprotestanţi. Dar care este cauza de nu vă faceţi semnul sfintei cruci?

ID:  Întrucât eu provin dintr-o familie de ortodocşi, să ştii că încă mă închin uneori, dar, bineînţeles, nu în biserică la noi, ci numai acasă unde nu mă vede nimeni… Însă am aflat de ce cultele neoprotestante nu se închină – şi prin asta, după opinia mea, pierd mult, deoarece, dacă s-ar închina, numărul ortodocşilor şi al catolicilor care trec la noi ar spori cu rapiditate. Aşa sunt înclinat să cred. La drept vorbind, nu ştiu când au renunţat protestanţii mei să-şi facă cruce, fiindcă unul din promotorii de bază al noii religii, Martin Luther, s-a închinat totdeauna. S-a renunţat probabil la semnul crucii atunci când s-a renunţat şi la folosirea icoanelor. Multă vreme cărţile de religie protestantă nu aveau pe ele nici o imagine, apoi treptat, treptat au apărut desene cu coroana de spini, apoi cu miei, apoi cu porumbei şi peşti, vechi simboluri religioase, iar de câteva decenii încoace, au apărut desene şi picturi colorate cu chipul lui Iisus, ai Maicii Sale, cu apostolii etc. Procedând astfel, cărţile noastre au început a fi căutate şi citite şi de religiile istorice, de ortodocşi şi catolici, mai ales că majoritatea se distribuie gratis, pe când la voi se vând cu bani grei. Biblia tradusă de Cornilescu, apărea fără cruce pe ea, motiv pentru care ortodocşii nici nu voiau să o atingă; ba chiar o aruncau. De când s-au tipărit cu crucea pe copertă, o cer tot mai mulţi ortodocşi, iar noi le-o trimitem în număr mare şi fără nici un ban.

CPB:  Cam aşa este. Şi ca să te completez, pot spune că i-aţi depăşit pe ortodocşi şi pe catolici cu cărţi pline de icoane colorate, cu picturi religioase de toată frumuseţea. Aţi mutat icoanele de pe pereţii bisericilor în cărţi. Mai rămâne să începeţi a imita şi pe catolici, lansând mici sau mari sculpturi cu chipuri de sfinţi, ceea ce la ortodocşi nu sunt deloc agreate.

ID:  Mormonii, iniţial şi ei au fost împotriva „chipurilor cioplite”, însă acum deja au trecut la folosirea sculpturilor masive, unele de toată frumuseţea, cum este o mare statuie a lui Iisus, aflată în centrul oraşului Salt Lacke City, din statul Utah. Dar pe bisericile neoprotestante nu se pun cruci (deşi, mai rar) pe unele am văzut şi câte o cruce pe acoperiş, fiind probabil o clădire cumpărată de la catolici, iar pe altele pe peretele din spatele amvonului. În viitor, cred că se va reveni la crucea tridimensională în toate bisericile noastre.

CPB: Şi când se va reveni la semnul sfintei cruci gesticulat cu mâna? Că tot nu mi-ai motivat de ce nu se practică acest gen de închinare…

ID:  Cred că am înţeles mai bine motivele pe care mi le ceri, după ce l-am auzit pe un pastor american spunând că asta s-ar datora poruncilor a 4-a şi a 5-a, care pedepsesc nelegiuirea părinţilor precum afirmă cele zece porunci date de Dumnezeu lui Moise şi scrise în Exodul, capitolul 20, care precizează: „Să nu-ţi faci chip cioplit, nici vreo înfăţişare a lucrurilor care sunt în în ceruri sau jos pe pământ, sau în apele mai în jos decât pământul” şi „Să nu te închini înaintea lor şi să nu le slujeşti, căci Eu, Domnul, Dumnezeul tău, sunt un Dumnezeu gelos care pedepsesc nelegiuirea părinţilor în copii până la al treilea şi la al patrulea neam al celor ce Mă urăsc.” Deci, de frica blestemului divin se evită acest gen de închinare, în ciuda faptului că noi iubim cu mare pasiune crucea Mântuitorului nostru.

CPB: Este foarte bine că Dumnezeu a dat aceste porunci, mai ales că erau adresate unui popor idolatru care asculta de vraci şi se închina la viţelul de aur. Ele sunt valabile şi astăzi pentru asemenea popoare fără credinţa în Creator. Dar, din momentul în care oamenii L-au cunoscut mai detaliat pe Dumnezeu Tatăl şi pe Fiul Lui, Părintele ceresc nu mai este gelos şi, faţă de aceştia El devine deosebit de înţelegător şi permisiv. Acestora le permite să imite chipurile care sunt în ceruri, la fel cum ni se permite nouă să avem fotografii cu cei dragi. Ca dovadă că este aşa, tot Dumnezeu îl sfătuieşte, mai târziu, pe Moise să facă chivotul legii din lemn de salcâm poleit cu aur, cu un capac de aur masiv, poruncindu-i să toarne două statui, două sculpturi deosebite, reprezentând doi îngeri heruvimi, şi se adresează în felul acesta: „Apoi să faci doi heruvimi de aur; şi să-i faci ca dintr-o bucată, ca şi cum ar răsări din cele două capete ale capacului. Şi heruvimii să-i faci ca şi cum ar ieşi din capac. Heruvimii aceştia să fie cu aripile întinse pe deasupra capacului, acoperind cu aripile lor capacul, iar feţele să şi le aibă unul spre altul; spre capac să fie feţele heruvimilor.” Am citat din Biblia ortodoxă tradusă de Gala Galaction, Ieşirea, capitolul 25, versetele 18-20, iar la versetul 40 îi aminteşte de holograma ce i-a proiectat-o pe Muntele Sinai, când i-a înmânat Tablele Legii: „Vezi să faci acestea toate după modelul ce ţi s-a arătat în munte.” Foarte interesant este faptul că, un capitol mai încolo (Capitolul 20), Dumnezeu îi cere lui Moise nu numai sculpturi, ci şi picturi pe pânză de mătase pentru acoperirea cortului: „În ţesătura lor să faci chipuri de heruvimi alese cu iscusinţă” (Versetul 1), Acestea ar fi primele picturi religioase din lume, ceea ce înseamnă că avem voie să facem icoane, că avem voie să ţinem icoane în biserici, acasă şi oriunde trebuie, spre a le adora nu ca idoli, ci ca simboluri care să ne amintească permanent de divinitate. Ele nicicum nu-L jignesc pe Tatăl Ceresc. Dacă ar fi existat radicalismul neoprotestant ca o biserică majoritară, predominantă în lume, prin interdicţiile ei severe de a picta şi sculpta divinităţi creştine, interdicţii păstrate până astăzi de ei, atunci niciodată nu ar mai fi existat un Leonardo da Vinci, un Michelangelo, o Capelă Sixtină, o Pieta ori catedrale pe tot globul, de o măreţie unică, şi nici alte zeci de mii de capodopere inspirate din Biblie, care ne definesc pentru veşnicie ca o civilizaţie umană superioară, creatoare de frumos, binecuvântată şi inspirată de Dumnezeu. Nu am fi văzut nicăieri o cruce ori alte mii de biserici şi mănăstiri monumentale. Sunt convins că excesele fundamentaliste nu-i plac lui Dumnezeu. Când creştinul ortodox sărută cu pioşenie o icoană, nu înseamnă neapărat că el se închină la idoli. Gândeşte-te bine, fiindcă el este perfect conştient că icoana aceea nu este Dumnezeu, ci un preţios simbol ce ne aminteşte de jertfa supremă a lui Iisus sau de cei ce s-au jertfit pentru cauza Lui. În plus, icoanele sunt nişte originale acumulatoare energetice, pline de vibraţii pozitive, care încarcă cu sfinţenie trupul celui ce le atinge, cu condiţia ca imaginile să fie sfinţite. Deja s-a măsurat în laboratoare energia lor şi s-a fotografiat electronografic ce aură luminoasă au (numai cele sfinţite, nu şi celelalte). Sărutul obiectelor de cult ori atingerea lor cu fruntea ne energizează. Aceasta s-a demonstrat cu claritate şi ar fi cu totul ridicol să confundăm gestul adorării icoanelor cu o idolatrie primitivă. Iar la icoanele care plâng cu lacrimi având acelaşi conţinut chimic cu al lacrimilor umane sau care plâng cu sânge care este într-adevăr sânge uman şi nu lichide colorate artificial, la aceste icoane aura electronografică se vede şi mai clar. Pare prea simplist şi chiar un păcat să ne grăbim a proclama cu ton categoric de atoateştiutori judecători că aceste cazuri ar fi opera diavolului. Iradiereile crucii şi ale icoanelor sfinţite îl ard pe cel rău şi el nu le poate niciodată atinge şi acţiona malefic asupra lor. Să fie clar. Nu trebuie să râdem de cei ce sărută icoanele. Gestul este întru totul similar cu adorarea fotografiei mamei, a tatălui, a unei fiinţe iubite, de către persoana care o poartă şi, fireşte, nici un om zdravăn la minte nu confundă persoana reală cu imaginea ei reprodusă pe hârtie ori pe lemn sau pe orice altceva.
 
ID:  Nu ştiu, aşa o fi, cum zici tu, însă eu nu cred că biserica primară de pe timpul apostolilor sau imediat după timpul lor folosea icoanele ca obiecte de cult.

CPB:  Foarte adevărat, atunci nu existau icoane. Şi nici nu era nevoie. Dar te-ai întrebat de ce? Pentru că imaginile Mântuitorului şi a Sfintei Fecioare erau încă vii în memoria lor. Apostolii le cunoşteau chipurile, le văzuseră deja pe viu, iar ei le evocau deseori în predicile lor, de fiecare dată, în faţa ucenicilor pe care îi aveau jur-împrejur, care şi ei, la rândul lor, le vor descrie cum le-au auzit celor care-i ascultau, aşa cum le-au fost descrise de înaintaşii lor… Aşa se năştea ceea ce numim noi astăzi tradiţia. Deci nu era nevoie de reprezentări de portrete pentru a-i convinge pe enoriaşii lor că Iisus, Fecioara Maria şi ceilalţi din jurul Lor au existat. Toţi fuseseră martori marilor evenimente cristice. Cu timpul însă, după şiruri de ani şi ani, credincioşii au simţit nevoia – ce să-i faci? aşa este firea omenească! – au simţit nevoia să aibă în faţa lor scene de evocări percetibile ale acelor evenimente biblice (Naşterea, Botezul, Răstignirea, Învierea etc), pentru a le înţelege mai bine, pentru a le stimula imaginaţia, prin simţ vizual şi tactil. Oamenii întotdeauna au simţit imboldul de a materializa abstractul. Au fost curioţi şi însetaţi de acest lucru. Totdeauna au fost impresionaţi de imaginea vizuală, de cea picturală şi statuară, chiar dacă ea nu arăta perfect din punct de vedere artistic. Apariţia icoanelor devenise o necesitate firească, nicidecum condamnabilă, precum au considerat-o iconoclaştii de ieri şi de azi. În trecut, când creştinii nu ştiau carte, icoanele din bisericile lor sintetizau destul de bine şi pe înţelesul oamenilor simpli scene biblice nu prea simplu de imaginat, fiind de un imens ajutor pentru înţelegerea textelor biblice tălmăcite de preoţi. Ele nu erau desene animate, explicative sau foarte detaliate, dar îndeplineau destul de satisfăcător rolul unui abecedar creştin sau al unei enciclopedii religioase ilustrate. Ce vedeţi greşit în asta? Cu timpul, artiştii plastici le-au transformat în picturi şi sculpturi creştine de o deosebită splendoare şi valoare artistică, fiecare admirator din zilele noastre fiind pe deplin conştient că ele nu sunt „dumnezei vii”, cu suflet înăuntru (căci privitorii lor nu sunt nici ei oameni primitivi şi tribali), ci ele devin importante simboluri (nişte semne necesare de memento vizuale!), care ne îndeamnă sau chiar ne obligă să ne amintim de Dumnezeul Cel Atotputernic şi real. Biserica ortodoxă nu prea s-a bucurat văzând că icoanele catolice prezintă persoanele feminine, sfintele, cu figuri de fecioare şi fete serafice, de o frumuseţe răpitoare, aproape senzuale. Maica Domnului nu prea face nici ea excepţie de la acest gen de reprezentare. În icoanele ortodoxe, însă,  mai ales în cele bizantine, Maica Precista, dacă observi, nu are nimic senzual în înfăţişarea ei. Dimpotrivă, este foarte sobră, cu o faţă plină de seriozitate, de tristeţe, deseori cu o un chip sever, plin de multă îndurare şi suferinţă. Sfinţii pictaţi de ortodocşi nu apar cu chipuri de artişti de la Hollywood, ci au mai toţi o figură gravă, îmbrăcaţi în ţesături decenta, cu falduri lungi, orientale. Dacă bisericile sunt pline de asemenea picturi, în cărţi apariţia lor este mult mai rezervată. De altfel, cum spuneam, voi neoprotestanţii aţi ajuns să ne daţi dreptate, deoarece, iată: vedem că şi voi, în ultimii ani, aţi tipărit o mulţime de cărţi cu icoane religioase colorate, mult mai multe decât noi (unele sunt splendide, chiar dacă nu le ziceţi icoane, fiind ceva în genul comicsurilor pentru copii ), astfel încât aţi ajuns ca în prezent să aveţi toată Biblia ilustrată frumos cu asemenea tablouri religioase, ceea ce, fireşte, este de lăudat. Cât despre închinarea ortodoxă, gesticulând cu mâna semnul sfintei cruci, nu înseamnă că idolatrizăm crucea sau că o batjocorim, cum zic unele culte neoprotestante. Nicidecum, ci închinându-ne, făcând plecăciuni cu umilinţă, participăm cu tot spiritul nostru şi cu tot trupul nostru la chemarea şi aducerea crucii în interiorul sufletelor noastre însetate de lumină, simţind atunci în cugetul personal că sfânta cruce ne dă cu adevărat o perceptibilă putere spirituală şi chiar o întărire fizică deosebită ce ne pătrunde ca un curent electric în tot corpul, ea devenind o cheie de aur însângerată de jertfa Mântuitorului, o cheie de contact, cu care deschidem instantaneu porţile rugăciunii şi porţile cerului, consolidând legământul şi respectul faţă de divinitate. Cele trei degete unite simbolizează Sfânta Treime în faţa cărora cerul şi pământul (simbolizate de celelalte două degete) se pleacă. Eu personal sunt convins că, în sinea lor, toţi pastorii şi liderii protestanţi şi neoprotestanţi ştiu bine acest lucru, îl consimt şi îmi dau dreptate în ceea ce spun acum, însă rezervele ce le au vizavi de practicarea închinatului cu mâna au fost instituite în primul rând ca să nu semene deloc cu noi, să aibă, adică, ceva vizibil diferenţiat de noi (şi asta frizează un fel de mândrie a distinctivităţii superioare), iar dacă, prin absurd, ortodocşii şi catolicii ar decide într-o zi să nu se mai închine cu mâna, atunci cu siguranţă aceste culte ar decide ca ele însele, ca toţi membrii lor, să adopte gestul închinării cu mâna.

ID:  Mă faci să râd, fiindcă afirmi că ştii bine ce gândesc păstorii noştri… Nu, nu cred aşa ceva, fiindcă nu ai de unde să ştii ce gândesc ei care vă acuză că din cauza pădurii nu vedeţi copacii, recte – că… din cauza maldărului de tradiţii din ortodoxie şi catolicism, nu vedeţi esenţa mântuirii. Însă despre însemnătatea crucii ca simbol, sunt întru totul de acord cu tine.

CPB:  O să vină vremea când toţi neoprotestanţii vor fi de acord cu mine în această privinţă şi când simbolul crucii o să fie reintrodus în bisericile voastre, mai ales după ce apelarea la puterea extraordinară a sfintei cruci s-a dovedit în mii şi mii de cazuri că a făcut multe minuni la cultele pe care voi le numiţi culte istorice. Rugăciunea începută cu semnul sfintei cruci şi spusă din inimă poate produce totdeauna miracole uluitoare.

ID: Pentru că vorbirăm de picturi bisericeşti, spune-mi ce crezi despre pictura „Cina cea de taină” a lui Leonardo da Vinci: figura persoanei tinere care stă în dreapta lui Iisus este figura apostolului Ioan sau a Mariei Magdalena, cum opinează unii critici?

CPB: Nici vorbă de chip de femeie! Este sfântul apostol Ioan, cu chip tânăr şi cu plete lungi. Niciodată Leonardo da Vinci nu a pictat femei evreice cu capul descoperit. Nu şi-ar fi permis aşa ceva. El ştia bine că la evrei femeile nu aveau voie să apară descoperite, mai ales în faţa bărbaţilor. Leonardo l-a pictat pe Sfântul Ioan.

ID: Şi încă o întrebare… Noi baptiştii, mai mult decât voi ortodocşii, susţinem că singurul mijlocitor între Dumnezeu şi om este Mântuitorul Iisus Hristos şi că nimeni nu va intra în rai dacă îl refuză pe Iisus ca Domn şi Mântuitor. Ce răspuns dă ortodoxia la faptul că pe glob există milioane de oameni cu religii diferite care nici nu au auzit de Iisus, mulţi dintre ei fiind indivizi corecţi şi cinstiţi care nu au nici o vină că nu cunosc preceptele creştine… Oare toţi aceşti oameni vor intra în iad?

CPB: La această întrebare nu ortodoxia dă răspunsul, ci Biblia, la „Faptele apostolilor” din Noul Testament. Acolo, la capitolul 17, versetul 30, se specifică destul de clar: „„Dumezeu nu ţine seama de vremurile de neştiinţă. El trece cu vederea veacurile neştiinţei”.   Se repetă această idee şi la epistola Sfântului Pavel către Evrei, în capitolul 5, la versetul 2, unde spune: „El poate fi îngăduitor cu cei neştiutori şi rătăciţi…”

ID: Aşa este. Ai dat răspunsul cel mai bun şi sper că amintind de „cei neştiutori şi rătăciţi”,  nu te-ai gândit automat la noi baptiştii şi la ceilalţi neoprotestanţi, despre care Apostolul Pavel spune că Domnul, la urma urmelor, este totuşi îngăduitor… Ce zici de asta, fratele meu?

PCB: Păi n-ai văzut? Ce să zic? Dumnezeu ne iubeşte pe toţi. Cred că şi pe cei care-L înjură sau chiar şi pe criminali. Dar asta nu înseamnă că nu vor primii şi ei o răsplată, in funcţie de gravitatea lor…

TEXT ADĂUGAT RECENT, INEXISTENT ÎN INTERVIU:
    
     „O rugăciune însoţită de semnul sfintei cruci este un remediu puternic”, spune Valeri Slezin, şeful Laboratorului de Neuropsihofiziologie al Institutului de Cercetare şi Dezvoltare Psihoneurologică Bekhterev din Petersburg . „Rugăciunea începută cu închinarea nu numai că reglează toate procesele din organismul uman, ea repară şi structura grav afectată a conştiinţei.”  Profesorul Slezin a făcut ceva de necrezut – a măsurat puterea rugăciunii. El a înregistrat electroencefalogramele unor călugări în timp ce se rugau şi a captat un fenomen neobişnuit – „stingerea” completă a cortexului cerebral. Această stare poate fi observată numai la bebeluşii de trei luni, atunci când se află lângă mamele lor, în siguranţă absolută. Pe masură ce persoana creşte, această senzaţie de siguranţă dispare, activitatea creierului creşte şi acest ritm al biocurenţilor cerebrali devine rar, numai în timpul somnului profund sau al rugăciunii, aşa după cum a dovedit omul de ştiinţă. Valeri Slezin a numit aceasta stare necunoscută „trezie uşoară, în rugăciune” şi a dovedit ca are o importanţă vitală pentru orice persoană. Este un fapt cunoscut că bolile sunt cauzate mai ales de situaţii negative şi afronturi care ne rămân înfipte în minte. În timpul rugăciunii, însă, grijile se mută pe un plan secundar sau chiar dispar cu totul. Astfel, devine posibilă atât vindecarea psihică şi morală cât şi cea fizică. Slujbele bisericeşti ajută şi ele la ameliorarea sănătăţii. Inginera şi electrofiziciana Angelina Malakovskaia, de la Laboratorul de Tehnologie Medicală şi Biologică a condus peste o mie de studii pentru a afla caracteristicile sănătăţii unor enoriaşi înainte şi după slujbă. A rezultat că slujba în biserică normalizeaza tensiunea şi valorile analizei sângelui. Ea activează trezvia călugărilor. Se pare că rugăciunile cu închinare pot să neutralizeze chiar şi radiaţiile. Se ştie că după explozia de la Cernobîl, instrumentele de măsură pentru radiaţii au arătat valori care depăşeau capacitatea de măsurare a instrumentului. În apropierea Bisericii Arhanghelului Mihail, însă, aflată la patru km de reactoare, valoarea radiaţiilor era normală.
     Oamenii de ştiinţă din Petersburg au confirmat, cu ajutorul experimentelor efectuate, că apa sfinţită, semnul Crucii şi bătutul clopotelor pot să aibă, de asemenea, proprietăţi vindecătoare. De aceea, în Rusia, clopotele bat întotdeauna în cursul epidemiilor. Ultrasunetele emise de clopotele care bat omoară viruşii de gripă, hepatită şi tifos. Proteinele viruşilor se încovoaie şi nu mai poartă infecţia, a spus A. Malakovskaia. Semnul crucii are un efect şi mai semnificativ : omoară microbii patogeni (bacilul de colon şi stafilococi) nu numai în apa de la robinet, ci şi în râuri şi lacuri. Este chiar mai eficient decât aparatele moderne de dezinfecţie cu radiaţie magnetică. Laboratorul ştiinţific al Institutului de Medicină Industrială şi Navală a analizat apa înainte şi după sfinţire, când suprafaţa apei a fost închinată. A rezultat că dacă se citeşte rugăciunea Tatăl Nostru şi se face semnul Crucii asupra apei (sau a mâncărurilor), atunci concentraţia bacteriilor dăunătoare va fi de o sută de ori mai mică. Radiaţia electromagnetică dă rezultate mult inferioare.
Astfel, recomandările Ortodoxe de a binecuvânta orice mâncare sau băutură nu au numai o valoare spirituală, ci şi una preventivă. Apa sfinţită nu este numai purificată, ci ea îşi schimbă şi structura, devine inofensivă şi poate să vindece. Aceasta se poate dovedi cu aparate speciale. Spectrograful indică o densitate optică mai mare a apei sfinţite, ca şi cum aceasta ar fi înţeles sensul rugăciunilor şi l-ar fi păstrat. Aceasta este cauza acestei puteri unice de a vindeca. Singura limită este că vindecă numai pe cei credincioşi. „Apa „distinge” nivelul de credinţă al oamenilor”, spune A. Malenkovskaia. Atunci când un preot sfinţeşte apa, densitatea optică este de 2,5 ori mai mare, atunci când sfinţirea este efectuată de o persoană credincioasă laică, numai de 1,5 ori mai mare, dar cu un om botezat şi necredincios, fără cruce la gât, schimbările au fost nesemnificative.
      O altă experienţă, de o însemnătate colosală este aceea a savantului japonez, Dr. Masaru Emoto, propus pentru premiul Nobel, care ne-a vizitat, în octombrie 2006, la Bucureşti. El este binecunoscut la nivel mondial datorită rezultatelor sale uluitoare în cercetările referitoare la cristalizarea apei. Experienţele sale revelează în mod indubitabil existenţa aspectelor subtile, energetice, precum şi influenţa evidentă pe care gândurile, sentimentele, muzica, imaginile, etc. o pot avea asupra materiei. Apa este purtătoare de informaţie şi poate fi foarte uşor impresionată, impregnată, cu diferite energii. În experienţele de cristalizare a apei, în mod foarte evident, încărcătura energetică benefică (provenind, de exemplu, de la o rugăciune, sau de la o muzică armonioasă) este obiectivată în cristale simetrice, de forme foarte frumoase. În caz contrar, dacă apa este încărcată cu energii malefice (provenind, de exemplu, de la un fragment de muzică hard-rock, sau de la dezinfectantele din apa de la robinet), ea nu cristalizează deloc sau cristalizează foarte puţin, în forme dizarmonioase. Savantul japonez a prezentat în România numeroase fotografii cu cristale de apă obţinute în diferite ipostaze. Cristalele din apa sfinţită cu diferite rugăciuni şi peste care s-a făcut semnul crucii (aghiasma, de pildă), atunci când este cristalizată, produce cristale hexagonale, de o frumuseţe rară, în centrul cărora, uneori, apare o cruciuliţă mică, pe când apa peste care se rostesc blesteme şi înjurături, fie că nu cristalizează deloc, fie că produce cristale foarte diforme, urâte şi mult distorsionate. Fenomenul nu este aleatoriu, deoarece, de câte ori se repetă această experienţă, tot de atâtea ori, fără nici o excepţie, rezultatele sunt absolut aceleaşi. Ce mai vreţi o dovadă mai clară, mai palpabilă şi mai vizibilă despre efectul extraordinar pe care îl are semnul sfintei cruci atunci când îl facem cu mâna pe trupul nostru ori peste grupuri de oameni, peste vasele cu apă, peste obiecte etc? Dacă închinarea vine din adâncul inimii, ea are acelaşi efect ca şi o rugăciune. Şi să nu uităm că, în medie, corpul omenesc conţine 70% apă, iar apa din noi se comportă la fel cu orice apă, intrând în rezonanţă energetică, la fel cu orice apă, atunci când sufletul ni se îndreaptă prin rugăciune spre Dumnezeu.

            REVENIRE LA INTERVIU:

ID:  De ce ortodocşii şi catolicii îşi botează copiii atunci când sunt mici şi nu la vârsta adolescenţei sau a maturităţii, cum se botezau primii creştini, cum S-a botezat şi Mântuitorul? Cei maturi pot conştientiza singuri importanţa botezului, venind singuri să-l ceară, botezul fiind un legământ solicitat personal pentru a fi făcut cu Sfânta Treime, iar un copil abia născut nici nu-şi aminteşte clipa botezului atunci când va fi mare. Voi spuneţi că în momentul când pruncul a primit botezul, a fost deja creştinat, iar noi spunem că devii cu adevărat creştin numai atunci când soliciţi  tu însuţi sau tu însăţi şi obţii „naşterea din nou”, recunoscând pe Iisus ca Domn şi Mântuitor personal. Botezul copiilor este nul.

CPB:  După mine, la orice vârstă, botezul  este luat în seamă de Dumnezeu. Şi la ortodocşi există numeroase cazuri când cei maturi vin personal să ceară botezul, pentru motivul că nu au fost botezaţi niciodată. De asemenea, când solicitanţii părăsesc o religie de care aparţinuse înainte, dorind să treacă la ortodoxie, cer la maturitate să fie botezaţi. La fel şi la catolici. Dar una din explicaţiile botezului infantil este aceea că, în urmă cu sute de ani, mortalitatea copiilor era foarte mare, motiv pentru care familiile făceau copii mulţi, în special familiile sărace. Din 7-8 copii care să năşteau, în general, trăiau doar unu, doi, rareori mai mulţi, fiindcă molimile fără leac îi secerau fără milă pe ceilalţi, iar oamenii de atunci erau convinşi că o fiinţă nebotezată care a murit, aparţinând unei familii creştine, ajunge cu siguranţă în focul cel veşnic, ca orice păgân. Biserica ortodoxă şi catolică erau de aceeaşi părere. Această teamă imensă i-a deteminat pe părinţi să se asigure că pruncul lor nu va avea o asemenea soartă şi de aceea ei se grăbeau să-şi boteze copiii, iar pentru educarea lor religioasă trebuie ales un aşa numit „naş”, care are obligaţia să-i fie un tutore spiritual până ce pruncul atinge vârsta maturităţii.

ID:  Dar câţi din aceşti naşi îşi îndeplinesc această obligativitate de educator creştin, mai ales că majoritatea din ei nu ştiu mai nimic despre religie?  Ei sunt aleşi mai mult pentru a primi sau pentru a da anumite cadouri finului lor şi pentru a se întâlni cu familiile lor la cumetrii…

CPB:  Aici, din păcate, trebuie să-ţi dau dreptate, deoarece, în majoritatea cazurilor, cam aşa se petrec lucrurile.

ID:  Ce crezi despre teoriile creaţioniste referitoare la facerea omului? De ce evoluţioniştii susţin cu tărie că omul provine din maimuţă?

CPB:  Dacă vrei să le dau dreptate evoluţioniştilor darwinişti, ca să le fac pe plac, le voi răspunde aşa: da, după cum vă este judecata, aveţi dreptate, deoarece, în primul rând,  voi vă trageţi din maimuţe; noi, ăştilalţi, avem o origine mai nobilă şi mai divină, fiind creaţi de Dumnezeu.

ID:  Lăsând gluma, ei vin cu nişte argumente…

CPB:  Şi noi venim cu nişte argumente.  Deocamdată, se cunoaşte că diferenţa de genom la om şi la cimpanzeu (care prezintă cea mai mare similaritate genetică cu cea umană) este de până la 2%. Unele cercetări consideră că sunt diferenţe chiar mai mari, de până la 5%. Ca să-i citez pe geneticieni, iată care ar fi diferenţele genetice fundamentale dintre om şi cimpanzeu, cea mai evoluată maimuţă: 1) Omul are 23 de perechi de cromozomi, iar cimpanzeul are 24 – şi se ştie că natura nu poate crea gene noi, ci doar să le combine pe cele existente; 2) La sfârşitul fiecărui cromozom există anumite secvenţe, care se numesc telomere. Omul are doar 10.000 de perechi de telomere superioare, iar cimpanzeul are circa 23.000 simple, inferioare; 3) Cu toate că 18 perechi de cromozomi sunt practic identice la om şi cimpanzeu, totuşi există diferenţe semnificative la cromozomii 4, 9 şi 12. Mutaţiile genetice spontane şi bruşte au fost excluse; 4) Cromozomoul Y are dimensiuni şi structură total diferită la om şi cimpanzeu; 5) În cromozomul 21 există multe regiuni extrem de diferite de cele ale celei mai evoluate primate după om; 6) Ca dimensiuni, genomul uman este mai mic cu circa 10% faţă de cel al unui cimpanzeu. Dacă din punct de vedere genetic, diferenţele nu par prea numeroase (motiv pentru care unii geneticieni au afirmat absurditatea că, de fapt, maimuţele sunt… oameni pimitivi, sălbăticiţi), în schimb, numărul mai mare de cromozomi la cimpanzeu nu înseamnă că acesta este superior omului, ci am putea spune că structura genetică umană este mai „şlefuita” decât cea a cimpanzeului. Presupunând că miile de ani, coroborate cu viaţa şi natura, au reuşit, pe axa coordonatelor, să facă din maimuţă fiinţa superioară numită om, atunci de ce nu reuşesc maimuţele care sunt dresate de-a lungul anilor, constant şi concentrat, de către cercetători, să vorbească, să scrie ceva logic sau să memoreze anumite sevenţe repetabile, infantile? Iar dacă de la maimuţă la omul de astăzi au existat fazele intermediare hominide de… Cro-Magnon (Homo sapiens sapiens), Neanderthal ş.a., lanţul evolutiv, adăugat în mod forţat de evoluţionişti, este plin de falsuri şi de “verigi lipsă”, iar singurul lucru care se poate spune despre aceste verigi lipsă este că, într-adevăr, ele sunt completamente lipsă, în ciuda unor afirmaţii neştiinţifice! Concluziile evoluţioniştilor au fost trase din cercetarea controversatelor fosile, iar din fosile nu se poate afla mare lucru. Paleontologia este plină de zeci de speculaţii arbitrare şi subiective. După sute de mii de ani, oasele cercetate, ne arată, într-o poporţie uriaşă, că procesul de fosilizare a fost foarte distructiv, modificând formele lor tridimensionale reale. Selecţia naturală este un proces total pasiv în natură, nicidecum unul activ, aşa că noţiunea de selecţie naturală poate fi folosită mai mult ca o figură de stil. Doar micro-evoluţia este posibilă, nu macro-evoluţia, iar ceea ce numim noi evoluţie, nu este altceva decât modificarea genelor deja existente în arealul aceleiaşi specii, nicidecum proliferarea de gene noi. (Chiar în experienţele de inginerie genetică, interzise de biserică, nu s-au putut crea gene noi, ci au fost mixate genele unor specii diferite). De aceea, evoluţionismul este o teorie absurdă. Omul a fost creat de la început după chipul şi asemănarea perfectă a dumnezeirii. Creatura umană a fost de la început Homo sapiens. Iată cum îi putem descrie caracteristicile: poziţia verticală, extinsă complect, privirea îndreptată înainte şi spre cer, din cauza căreia picioarele au o poziţie ce-i favorizează mersul, nu căţăratul; o mai mare dezvoltarea a anumitor muşchi care suportă şi întreţin poziţia verticală a corpului; scurtimea caracteristică a braţelor şi opozabilitatea completă a degetului mare, bărbia ieşită puţin în afară, dentiţia uniformă şi ordonată, şi cel mai mult, dezvoltarea enormă a creierului şi conformaţia caracteristică a craniului şi a feţei. Numai omul are abilitatea de a folosi vorbirea articulată, posibilitatea de a cânta melodic şi probabil, din cauza folosirii  limbajului articulat, şi-a dezvoltat puternic capacitatea de a gândi abstract. Nu s-a găsit nici măcar o singură dovadă că omul ar fi existat vreodată pe pământ într-o stare inferioară, total diferită de cea de astăzi. Crom-Magnonul, Neanderthalul ş.a. au fost specii de maimuţe superioare dispărute care foloseau unelte primitive de piatră, chiar şi de bronz, dar nu au evoluat şi nu s-au adaptat condiţiilor ambientale, dispărând. Cu alte cuvinte, omul a fost dintotdeauna om. Omul a purtat întotdeauna imaginea divinităţii. Fireşte, în miile de exemplare umane au existat şi continuă să existe anormalităţi deformatoare, dar Homo sapientis a evoluat rapid în cadrul speciei lui, deveninf Homo sapientissimus. În concluzie, nu există nici un fel de evidenţă că omul a fost vreodată pe o treaptă mai joasă din punct de vedere mintal, spiritual sau fizic, comparat cu Homo sapientissimus, fiinţa umană de astăzi. Dimpotrivă! Există destule vestigii şi relatări despre realizări stră-străvechi ale rasei umane care pot constitui şi în zilele noastre minuni ale lumii. Toată ştiinţa şi progresul modern nu le pot imita sau explica perfecţiunea şi amprenta divină.

ID:  Nefiind un om de ştiinţă, nu pot să te combat şi nici nu aş încerca acest lucru. Pari destul de convingător în ceea ce spui. Şi acum altceva… Dacă-ţi aminteşti, încă înainte de a ne apuca să avem asemenea discuţii, mi-ai sugerat că ai vrea să discutăm câte ceva despre minuni şi apariţii. Să fiu sincer, ca baptist, dacă admit tot felul de minuni divine, în schimb, eu nu cred mai deloc în apariţiile teofanice (dumnezeieşti), mai ales în cele contemporane. Nu zic că aşa ceva nu există, nu. Am citit destul despre ele şi am fost informat că au fost multe, că ele s-au petrecut şi se petrec mereu, în diferite locuri ale lumii. Admit că asemenea apariţii s-au manifestat pe deplin, numai că natura lor nu mi se pare să aibă nimic de a face cu manifestările realmente divine, ci pot fi de altă esenţă. Cine ştie ce duhuri întunecate le provoacă…

CPB:  Pe ce te bazezi când spui asta?

ID:  Pe un citat din Noul Testament, unde apostolul Pavel , în Epistola a II-a către Corinteni, la cap. 11 cu versetul 4, afirmă clar: „Şi nu este de mirare, căci chiar Satana se preface într-un înger de lumină.” Cu alte cuvinte, Diavolul , care este un heruvim decăzut, poate lua forme de fiinţe dumnezeieşti.

CPB:  Da, ştiu citatul şi sunt sigur că aşa este, întrucât Lucifer este cel mai mare înşelător. Însă Sfântul Apostol Ioan, cel atât de mult iubit de Iisus încât, la Cina cea de Taină, Mântuitorul îl ţinea lipit de pieptul Său, în Epistola lui sobornicească de la capitolul 4, cu versetele 1-3, ne dă soluţia perfectă cu care să putem descoperi, verifica şi deosebi pe loc şi clar duhurile satanice de duhurile sfinte, trimise de Dumnezeu înaintea oamenilor. Este un sfat extrem de important şi de lămuritor. El nu lasă nici un fel de neclaritate în inimile noastre – şi sună aşa, în traducerea lui Gala Galaction: „1. Iubiţilor, nu daţi crezare oricărui duh, ci cercetaţi duhurile dacă sunt de la Dumnezeu, fiindcă mulţi prooroci mincinoşi au ieşit în lume. 2. În aceasta să cunoaşteţi duhul lui Dumnezeu: orice duh care mărturiseşte că Iisus Hristos a venit în trup, este de la Dumnezeu. 3. Şi orice duh care nu mărturiseşte pe Iisus Hristos, nu este de la Dumnezeu, ci este duhul lui antihrist, despre care aţi auzit că vine şi acum este chiar în lume.”  Până să cunosc acest citat, poate că şi eu am avut cândva aceleaşi dubii şi de aceea, am cercetat  pe cât am putut de profund acest fenomen. 

ID:  Ştiu că în ţară, te-ai ocupat mai mulţi ani de studierea fenomenului OZN, înfiinţând „Univers-Clubul” de la Casa Sindicatelor din Ploieşti, unde ai colaborat cu marii ufologi din ţară. Eu cred că înseşi apariţiile OZN sunt de natură demonică.

CPB:  O să vorbim mai târziu despre asta. Iar la acel club, tot făcând cerecetări pe teren, am ajuns să anchetez nu numai pe vizionarii de farfurii zburătoare, ci şi pe cei care au fost martorii unor apariţii teofanice. Aşa stând lucrurile, în perioada de cercetare a fenomene  insolite, am intervievat pe câţiva vizionari români şi străini, deplasându-mă să-i întâlnesc pe aceştia la faţa locului (pe ciobanul Petrache Lupu, la Maglavid, Oltenia, pe Fecioara de la Parepa, la Parepa-Ruşani, jud. Prahova, pe cei şase vestiţi vizionari ai apariţiilor marianice – Jakov Čolo, Ivan Dragiceviċ, Mirjana Dragiceviċ, Ivanka Ivankoviċ, Vicka Ivankoviċ şi Marija Pavloviċ – la Medjugorje (Međugorje), Bosnia-Herţegovina, în fosta Iugoslavie, publicând interviurile luate în anul 1989, când i-am vizitat. Am mai vorbit şi cu alte persoane care au trăit experienţe similare, aici, în America sau în România. Pe nişte alţi vizionari, aflaţi în Australia şi Noua Zeelandă, nu i-am putut găsi atunci când am vizitat aceste ţări. De mare răsunet au fost şi apariţiile teofanice din Egipt, Vietnam şi Coreea de Sud, unde nu am ajuns încă. Într-un fel, pot spune că am o anumită experienţă în acest sens.

ID:  Chiar dacă am auzit de toţi aceştia, nu am fost înclinat să mă intersez prea mult despre experienţele trăite de ei, aşa că te rog să-mi detaliezi pe scurt despre ce este vorba.

CPB:  Am precizat că i-am intervievat aproape pe toţi, publicând, în mai multe ziare şi reviste, interviurile luate. Acolo am venit cu maximum de amănunte. Primii doi sunt români şi erau foarte cunoscuţi în România anilor 30. Petrache Lupu şi Maria Petre au avut viziuni similare în acelaşi an, adică în 1935, declarând că Dumnezeu în persoană le-a apărut sub înfăţişări impresionante şi la limitele percepţiei umane, precum apăruse şi lui Moise, nicidecum în toată măreţia Lui, care ar fi ucigătoare dacă L-am vedea cum este în realitate şi precum precizează şi Biblia. Cine doreşte să afle un surplus de detalii despre aceşti vizionari este rugat să-i caute pe Wikipedia unde am completat, aducând la zi, nişte date deja existente. Ciudat mi s-a părut faptul că ei nu ştiau unul de altul şi, de aceea, eu i-am comunicat fiecăruia în parte experienţa celuilalt, dar amândoi mi-au spus că primiseră deja comunicarea că, în ţara noastră, Creatorul se va adresa unei a doua persoane. La Medjugorje, Fecioara Maria s-a arătat la 6 copii şi adolescenţi din localitatea Medjugorje din partea croată a provinciei Hercegovina (actualmente parte a Bosniei-Hercegovina), încă din 24 iunie 1984. Apariţiile au loc şi în zilele noastre, acumulându-se circa 40.000 de mesaje, oferirea unor secrete şi o serie de semne anunţate. Numărul pelerinilor este impresionant, anunţându-se cifra de peste 2 milioane pe an şi o serie de miracole, de vindecări miraculoase  ba chiar şi fizice. (Notă: pe Youtube apar filmuleţe cu câteva miracole solare şi filmări din timpul apariţiilor). Bineînţeles că mult mai cunoscute decât apariţiile cercetate de mine sunt apariţiile marianice din faimoasele localităţi Lourdes (Franţa), Fatima (Portugalia) şi Guadalupe (Mexic).

ID:  Şi de unde ştii că cei anchetaţi de tine nu au minţit sau că spiritele cu care au stat ei de vorbă nu erau demoni?

CPB:  Ca în absolut toate cazurile de apariţii divine, atât la Maglavit, cât şi la Parepa ori Medjugorje, autorităţile civile, cele eclesiastice, apoi unele firme comerciale, au căutat să profite financiar sau cultic, aruncând o pată de umbră peste aceste evenimente, dovadă că duhul cel rău într-adevăr se amestecă imediat în asemenea situaţii, căutând să compromită în totalitate realitatea lor. Totdeauna, în asemenea situaţii, apar susţinători şi denigratori, mai mult în rândurile feţelor bisericeşti decât din ale pelegrinilor, fiecare din cele două tabere venind cu argumente pro sau contra, multe din ele fiind lansate prin mijloacele mass-media. Cea mai comună acuzaţie este aceea de impostură, de şarlatanie ordinară şi de inducere în eroare a maselor prostite de impostori, învinuire care urmăreşte să creeze dubii şi care poate veni atât din partea ateilor, cât şi din partea unor grupări religioase adverse. Şi, din păcate, nu o dată, ele au capacitatea de a deruta, devenind convingătoare. Tocmai de aceea, m-am decis să verific personal la faţa locului care este adevărul.

ID:  Şi ce-ai văzut la faţa locului?

CPB:  Am să încep de la Medjugorje unde am stat aproape două săptămâni… Fără vorbărie multă, i-am văzut pe cei şase vizionari cum, în timpul missei catolice din biserica locală, în clipa apariţiei Maicii Domnului, slujba cu zeci de preoţi este întreruptă iar acei vizionari (pe atunci nişte tineri adolescenţi), încep să recite rozariul şi rugăciunea domnească, apoi, în clipa apariţiei, ca la un semnal,  fericiţii aleşi se lasă deodată toţi în genunchi în direcţia unde ei o văd pe Sfânta Fecioară, intrând simultan într-un fel de transă. Vorbesc cu „Gospa” (Fecioara Maria, în limba sârbo-croată), toţi au lacrimi în ochii care au priviri fixe, halucinante, spre un anumit punct. Faţa le străluceşte de o bucurie înălţătoare; toţi zâmbesc, dau din cap şi răspund pe rând la întrebări inauzibile. Nu ştim ce li se comunică şi ce discută cu Sfânta Fecioară. Nu tot ce li se spune au voie să ne dezvăluie. Eram aproape de ei, la numai câţiva paşi,  însă printr-un fenomen inexplicabil, deşi toţi dialogau cu Gospa cu voce tare, glasul lor nu se auzea absolut deloc, nici măcar ca o şoaptă, după cum nici vocea Fecioarei Maria nu se auzea (şi, fireşte, numai ei o vedeau şi o auzeau cu claritate, descriind-o ca pe o fiinţă tânără, extrem de frumoasă). O doamnă filipineză de lângă mine face o poză cu polaroidul în direcţia apariţiei şi…culmea! – ceea ce ochii noştri nu vedeau, pe fotografia ieşită din aparat, distingem treptat chipul Sfintei Fecioare. Este, într-adevăr, de o rară frumuseşe! (Mai târziu, am pozat şi eu acea fotografie). Deoarece cei şase nu au inspirat nicicum încredere autorităţilor (anterior fuseseră chiar arestaţi), o echipă de specialişti trimisă de guvernul comunist iugoslav i-au monitorizat amănunţit, i-au punctat cu biosenzori aplicaţi pe cap, pe piept, pe gât şi pe braţe în timpul apariţiei, când erau şi filmaţi, făcându-li-se şi EKG-ul. Concluzia electroniştilor şi a medicilor legişti: exact în clipa apariţiei, simultan, la toţi şase, li se măresc brusc pupilele ochilor, se accelerează brusc pulsul, respiraţia şi bătăile inimilor, iar la unii dintre ei le scade temperatura…  Întrucât apariţiile erau zilnice, experienţa s-a repetat şi ea de mai multe ori şi, de fiecare dată, fără excepţie, manifestările fiziologice erau absolut aceleaşi. După plecarea Gospei, cărora ei i se adresau cu apelativul de Mamă, auzim vocea lor spunând „Ode!”(„a plecat!”) şi atunci, tot brusc, manifestările de şoc dispar. Din aceste verificări ştiinţifice, cu care Sfânta Fecioară a fost de acord, de aici s-a tras concluzia că trăirile lor au fost întru totul reale şi că posibilitatea de a juca rolul de falşi vizionari era exclusă. Nici cei mai versaţi actori profesionişti nu ar fi putut interpreta un asemenea rol, unde simulările ar fi fost din prima clipă demascate. De aceea, deşi guvernul iugoslav, iniţial, le interzisese vizionarilor prezenţa în public, după asemenea tatonări, i-a lăsat în pace. Examenul acesta îl trecuseră… Mai era de trecut un alt examen, mult mai greu, care venea din partea tuturor bisericilor neoprotestante şi chiar din partea unor feţe bisericeşti catolice şi ortodoxe pline de mult scepticism – şi anume, acuza gravă că tinerii vizionari se închinau, de fapt, în faţa unei apariţii satanice, mai exact – că acea aşa-zisa Fecioară Maria nu ar fi altcineva decât… Lucifer în persoană, care interpreta perfect rolul de… Mama lui Iisus cu Pruncul în braţe. (Amintesc că în prima zi a apariţiei, una din fetele vizionare, Mirjana Dragiceviċ, sfătuită de babele din sat, a aruncat spre Fecioara Maria cu un pumn de sare, cerându-i să dispară, gest întâmpinat cu un zâmbet blând de Gospa din faţa lor.) Acuzaţia aceasta era, într-adevăr, cea mai gravă şi putea nimici întru totul faima minunilor de la Medjugorje. Dar încă de la început, Fecioara Maria le-a cerut tinerilor să îngenunche alături de ea, să fie răbdători cu atitudinile ostile aşteptate şi să spună împreună rugăciunea „Tatăl nostru”. Le-a vorbit despre jertfa Fiului ei Iisus pentru păcatele omeneşti, despre şireteniile Satanei care o urăşte, precizând că apariţia ei acolo vine din partea  Fiului ei. De fiecare dată le lăsa un nou mesaj. Le-a cerut să postească, să citească Biblia, să ceară zilnic ajutorul lui Dumnezeu, să facă acte de milostenie. Mereu repeta de trei ori: rugaţi-vă, rugaţi-vă, rugaţi-vă! A prezis căderea comunismului în Iugoslavia şi în alte ţări, amintind că ţara lor şi lumea întreagă vor trece prin mari încercări, ceea ce s-a întâmplat. Totdeauna îşi încheia prezenţa cu politicoase fraze de mulţumire. Într-una din apariţii, Sfânta Fecioară a precizat că rugăciunile să nu i se adreseze ei personal, ci doar să o invite să se roage pentru ei şi toată omenirea, fiindcă asta deja face ea de două mii de ani. A mai precizat că, într-adevăr, între om şi Dumnezeu singurul intermediar este Iisus, dar că Mântuitoul permite ca şi ea să intermedieze rugăciunile adresate de oameni Lui, ca Mântuitor, căci în calitate de Mamă, El o onorează ascultându-i rugăminţile ce I se aduc din partea oamenilor credincioşi. Dacă Fecioara Maria le cere vizionarilor cu lacrimi în ochi să lupte contra ispitelor diavoleşti, să-l alunge de lângă ei pe Satana, să se roage fierbinte lui Dumnezeu, să postească, să citească Biblia, să respecte cele zece porunci, să-L iubească pe Dumnezeu, să fie devotaţi Fiului ei care este Fiul lui Dumnezeu, insistând ca lumea să se pocăiască, asta înseamnă categoric că această apariţie este cu certitudine fermă o minune divină, că ea nu vine de la diavol, deoarece diavolul nu se poate ruga lui Dumnezeu şi deoarece el nu  poate lupta contra lui însuşi – sau cum spune foarte limpede Mântuitorul  în Evanghelia după Matei, 12 cu 25-26: „Orice împărăţie care se dezbină în sine se pustieşte (…) Dacă satana scoate pe satana, s-a dezbinat în sine; dar atunci cum va dăinui împărăţia lui?” Trebuie să specific că apariţiile de la Medjugorje continuă şi astăzi în acea localitate sau că se manifestă personal, în sensul că Sfânta Fecioară apare pentru fiecare vizionar în parte, în locurile unde se află acei foşti copii de atunci, în prezent oameni maturi, cu frumoase familii proprii.

ID:   Mda, ai început deja să mă convingi că Fecioara Maria trebuie evocată în rugăciunile noastre.

CPB:  Sigur că trebuie. Din momentul în care arhanghelul Gavriil, trimis de Creator, vine, din înaltul cerului, de lângă tronul lui Dumnezeu, şi i se ploconeşte în faţă spunând: „Plecăciune Ţie, cea binecuvântată între femei!” – din momentul în care un mare arhanghel i se pleacă astfel înaintea ei, atunci cum noi, nişte păcătoşi de oameni, cum să o ignorăm cu atâta nepăsare şi să-i spunem simplist pe nume „Maria”, ca şi cum am vorbi despre florăreasa de la colţul străzii, şi să nu-i spunem, cu devoţiune, Sfânta Fecioară Maria sau, mai exact, Preasfânta Născătoare de Dumnezeu? N-am înţeles niciodată această ignorare a neoprotestanţilor care seamănă prea mult a dispreţ… La fel îi zic şi ateii. Mântuitorul este, cu certitudine, foarte supărat că-I dispreţuim iubita Lui Mamă. Trebuie să ne fie clar în minte că acea tânără fată din Palestina ocupată de romani nu a fost folosită de Dumnezeu doar aşa… ca o cloşcă temporară, care să scoată şi să crească un Pui de Dumnezeu, după care să fie dată la o parte ca pe orice femeie păcătoasă… Şi îţi amintesc că ea nu este nicidecum moartă sau adormită, în pământ, aşteptând marea înviere, după cum susţin adventiştii, ci Creatorul i-a înmânat o mare misiune permanentă, să ajute în continuare la pregătirea celei de a doua veniri a Fiului ei. De aceea, din poruncă divină, ea vine în calitate de mare Misionară, trimisă, de-a lungul secolelor, să apară în diferite locuri de pe glob, cea mai impresionantă şi mai spectaculoasă dintre toate apariţiile fiind aceea din Egipt, unde Sfânta Fecioară a apărut în faţa a milioane de spectatori în dreptul turlelor şi deasupra cupolei unei mari biserici ortodoxe de rit coptic care îi poartă numele, din suburbia Zeitoun, Cairo. De data aceasta a apărut uriaşă: era de cca 6-8 m înălţime. Exact în acel loc se zice că poposise ea cu Sfântul Iosif şi cu Pruncul Iisus, în refugiul lor în Egipt, pentru a scăpa de urmărirea lui Irod. Apariţiile au început în seara de 2 aprilie 1968 şi au durat noapte de noapte şi ore întregi până la 30 aprilie 1968 (sunt informaţii neoficiale că   s-ar fi repetat sporadic chiar până în 1970), fiind văzute nu de zeci, nu de sute, ci de milioane de oameni, mahomedani şi creştini, inclusiv de preşedintele ţării de atunci, Anwar al-Sadat. Mulţi au filmat-o şi fotografiat-o, încât filmele pot fi văzute şi astăzi de oricine (n.n. – acum pot fi vizionate pe Youtube). Apariţiile s-au repetat de mai multe ori, sub forma trupului luminos al Fecioarei cu o aură în jurul capului, dar s-au manifestat şi sub alte forme. De fiecare dată, Fecioara Maria a binecuvântat mulţimea care cânta şi o aplauda, făcând în aer semnul crucii peste grupul miilor de entuziaşti aflaţi jos. Atunci mulţi musulmani s-au creştinat. Apariţia aceea istorică a  fost validată de toate bisericile ortodoxe şi catolice din lume, inclusiv de Vatican, şi, în urma controalelor tehnice, s-a stabilit că nu era o proiecţie în aer ori o realizare holografică tridimensională cu lasere (atunci laserul nu se folosea decât în laboratoare).

ID:  Îţi promit că am să văd şi eu filmul. Şi, totuşi, spre a nu-ţi pierde şirul relatărilor, ce minuni deosebite îţi aminteşti că ai mai văzut tu la Medjugorje?

CPB:  Deşi am auzit că unii oameni aduşi acolo pe tărgi, s-au vindecat, s-au sculat şi au putut să meargă; sau că alţii, atinşi de boli incurabile, s-au înzdrăvenit spontan, să fiu sincer, eu nu am văzut nici unul din aceştia, fiindcă nici nu i-am căutat. Nu zic, or fi fost. Dar eu nu i-am văzut. În schimb, am asistat la aşa numitul „miracol al soarelui”, care aproape că m-a speriat, fiindcă se asemăna destul de mult cu minunea petrecută la apariţia din Fatima, Portugalia. Iată ce se întâmplase: într-o zi, pe la apusul soarelui, numai ce vedem că astrul ceresc începe să se rotească, deplasându-se din locul său şi făcând de câteva ori un ocol în jurul punctului unde îi era locul, timp în care razele i se roteau în splendide culori de curcubee. Nu mai văzusem aşa ceva. Am încercat să filmez acest moment, însă videocamera mi s-a blocat. A mers în schimb aparatul de filmat al colegului meu american de cameră, John, care a înregistrat perfect acea scenă. Ne aflam într-un loc cu mulţi oameni şi în clipa aceea toţi am îngenunchiat. Fenomenul sfida orice lege astrofizică, neputându-se explica. Era o minune. A doua minune am văzut-o la miezul nopţii, sus pe un deal unde avuseseră loc primele apariţii. Ne aflam mii de oameni sub razele lunii pline (era luna mai, într-o duminică, bucurându-ne de o noapte caldă şi senină şi auzeam cântând privighetorile). Vizionarii se aflau cu noi şi fuseseră preveniţi că Fecioara Maria va apărea în duminica aceea la miezul nopţii. Majoritatea celor din jur erau turişti americani, britanici, italieni, spanioli şi filipinezi şi auzeam multe grupuri corale cântând diferite cântece bisericeşti catolice. Unele melodii le ştiam şi eu mai de mult. Eu cred că eram singurul român în mijlocul lor şi mă aflam în grupul unor tineri americani, fete şi băieţi, deosebit de simpatici. Între ei erau şi doi preoţi catolici mai în vârstă. Doisprezece dintre sutele de pelerini locuiam la o casă cu multe camere de oaspeţi, aparţinând unei familii de ţărani croaţi din Medjugorje, care nu ştiau engleză şi întregul grup apela la mine să le comunic gazdelor ceea ce aveau ei nevoie. Mă înţelegem binişor cu gazdele într-o amestecătură de limbă rusă cu limba sârbă, căci vorbesc bine ruseşte şi le traduceam colegilor în engleză ce trebuia să aflăm. Hotărâserăm ca întregul nostru grup să stăm lângă tinerii vizionari şi ne-am postat din timp lângă ei. La un moment dat, îl auzim pe Ivan Dragiceviċ, aflat lângă noi, strigând prin megafon în engleză: „Opriţi corurile, stingeţi făcliile şi îngenunchiaţi! Peste două minute este miezul nopţii şi Sfânta Fecioară Maria vine la ora promisă, cu precizie.” Deodată toată lumea cade în genunchi şi se face linişte totală… Se auzeau numai trilurile privighetorilor din zecile de tufişuri din jur.  La ora 12 noaptea fix, trei fulgere orbitoare, venite din cerul senin, fără nici un tunet, au luminat întregul peisaj colinar din jur, iar cei patru vizionari (doi lipseau) vedem că se închină şi cad în genunchi privind în sus şi că deodată vorbesc cu Fiinţa invizibilă dinaintea lor. Mesajul Sfintei Fecioare nu a durat mai mult de trei-patru minute, după care din nou am văzut acele trei fulgere orbitoare, timp în care am simţit puternice furnicături aproape electrice trecându-mi prin tot corpul. Ivan a mai zis: „Ode!” („A plecat!”) şi, după ce el şi colegii lui s-au închinat, s-au ridicat în picioare, imitat de toată lumea, şi a zis: „Sfânta Fecioară v-a binecuvântat pe toţi cu semnul sfintei cruci şi mi-a spus că este foarte impresionată de prezenţa voastră aici şi de corurile frumoase înălţate spre slava lui Dumnezeu. De aceea vă mulţumeşte. (Poate că în momentul binecuvântării am simţit fiorul acelor curenţi, gândeam eu atunci, căci mă aflasem la numai doi paşi de locul apariţiei.) Mama noastră, Sfânta Fecioară – a continuat Ivan – ne cere tuturor să ne rugăm pentru cei aflaţi în mari necazuri materiale şi spirituale, pentru cei necredincioşi şi pentru pacea lumii atât de ameninţată de forţele satanice. Ea doreşte ca pe toţi cei de faţă să vă întâlnească în Rai atunci când veţi fi chemaţi şi ca nici unul din cei de faţă să nu ajungă în Purgatoriu sau în înspăimântătorul Infern…” Deci asta a fost cea de a doua minune văzută de mine – fulgerele acelea din senin. Iar a treia minune s-a petrecut în biserică, în timpul unei apariţii, când lănţişoarele argintii ale rozariilor binecuvântate în timpul unei alte apariţii, s-au transformat în faţa mea în lănţişoare de aur. Asta am văzut-o clar cu ochii mei. Şi era limpede că se petrecea o minune…

ID:  Stai, stai puţin. Scuză-mă că te întrerup… A pomenit Sfânta Fecioară de Purgatoriu? Crezi că există Purgatoriul? Protestanţii şi neoprotestanţii nu admit existenţa Purgatoriului, deoarece nicăieri în Biblie nu se pomeneşte de existenţa lui.

CPB:  Da, Ioane drag, a pomenit de Purgatoriu, că doar ştii că toţi catolicii cred în existenţa lui. Nici noi ortodocşii nu credem în Purgatoriu, admiţând numai extremele – Rai şi Iad. Atât.

ID:  Iar tu ce zici? Tu ce crezi?

CPB:  Păi ce să mai zic? Numai de la Dante ştiam de Purgatoriu… Dar dacă zice Sfânta Fecioară că există, atunci chiar că o fi existând. Ea ştie mai bine decât toţi creştinii şi teologii, care-i adevărul, fiindcă nimeni nu s-a întors de dincolo să ne confirme sau să ne infirme că e sau că nu e aşa, nu? – deşi, chiar  în clipa asta, uite că îmi amintesc bine că  doi dintre vizionari, Vicka Ivankoviċ şi Jakov Čolo,  dacă nu mă înşel, susţineau că au fost răpiţi cu trupul pentru câteva minute, apoi transportaţi de Fecioara Maria şi duşi să vadă Raiul, Iadul şi Purgatoriul… Iar ei, de asemena, spuneau că Purgatoriul există.

ID:  Dar Biblia neagă aşa ceva…

CPB: Nici nu neagă, nici nu confirmă, ci mai precis nici nu pomeneşte de acel loc intermediar de purificare a sufletelor unde, zic catolicii că ar merge peste 75% din cei decedaţi şi care este totuşi un loc de chin, oarecum mai uşor de suportat decât flăcările iadului. În Purgatoriu tradiţia catolică afirmă că sufletele se purifică, stând mai mult sau mai puţin – asta depinde de gravitatea păcatelor comise – după care, odată curăţite, sunt iertate şi admise în Rai. Adică… ar exista o fericită şansă  finală, dar nimeni nu ştie cât durează timpul de purificare – o oră, o zi, o lună, un an, o mie de ani? Greu de spus, însă tot catolicii (chiar şi unele mesaje marianice) ne dau şi vestea bună că persoanelor condamnate la flăcările Purgatoriului li se poate scurta enorm de mult timpul chinurilor prin rugăciunile zilnice făcute de cei vii şi de biserică pentru ei. Spre deosebire de bisericile protestante şi neoprotestante care susţin că este inutil să te rogi pentru morţi, căci condamnarea este definitivă, ireversibilă şi cu sens unic, catolicii şi ortodocşii susţin că este forte bine să te rogi pentru iertarea lor. Noi susţinem acest lucru venind cu un citat din Vechiul Testament, luat din cartea a doua a  Macabeilor (carte apocrifă), mai exact, 2 Macabei, cap. 12, 42-45 care spune:  “Că dacă el n-ar fi avut nădejdea că cei ce căzuseră vor învia, ar fi fost de prisos şi de râs să se roage pentru morţi” (Am extras din Biblia tradusă de Mitropolitul Bartolomeu Valeriu Anania, editura Institutului Biblic şi de Misiune al BOR, Bucureşti – 2001). Părintele Gala Galaction traduce astfel: „Drept aceea sfânt şi cucernic gând a fost, că a adus jertfă de curăţie pentru cei morţi, ca să se slobozească de păcat.” (2 Macabei 42-46), iar, în aceeaşi traducere din Biblia ortodoxă, Proorocul Baruh se roagă astfel: “Doamne Atotţiitorule, Dumnezeul lui Israel, auzi rugăciunea celor ce au murit.”(3, 4-5).

ID:  Totuşi, mă gândesc serios de ce Sfânta Fecioară ne asigură că există Purgatoriul… Mi-ai băgat un cui în inimă şi gândul ăsta nu-mi dă pace…

CPB:  Crezi că eşti singurul care devine şocat de această afirmaţie sau ţi-e frică să nu ajungi şi tu în Purgatoriu?

ID:  Dacă există, am să fac tot posibilul să nu ajung acolo. Dar de ce să existe?

CPB:  Prezenţa lui nu mai depinde de noi. Iar eu, care am o fire extrem de curioasă şi care vreau să ştiu totul despre toate fără ca în realitate să fiu în stare de a afla mai nimic din măreţele taine ezoterice ale Bibliei, încerc să mă gândesc dacă nu cumva în paginile ei se află, totuşi, ascuns vreo aluzie la Purgatoriu. Ce zici?

ID: Nu cred că vei găsi.

CPB: Să încercăm… Iată nişte citate ce ar părea uşor aluzive:  1Corinteni 3,14-15: “Dacă lucrul cuiva, pe care l-a zidit, va rămâne, va lua plată. Dacă lucrul cuiva se va arde, el va fi păgubit; el însă se va mântui, dar aşa ca prin foc”. Vezi, cuvântul latin „purgatorius” înseamnă purgaţie sau ardere prin foc. În aceste versete, Sf. Apostol Pavel se referă la procesul de curăţire prin care un om este mântuit deşi faptele sunt distruse. O persoană care moare şi are încă greşeli personale este împiedicată să intre în rai deoarece nu este complet purificată. Ea trebuie să treacă printr-o perioadă de curăţire pentru a fi complet curată, pentru că nimic necurat nu intră în rai (cf. Apocalipsa 21,27).   Vezi deci, Purgatoriul nu este o a doua şansă după această viaţă. Este doar pentru cei care “mor în harul şi prietenia lui Dumnezeu”, cum zic catolicii. Matei 12,32 spune că unii oamenii care păcătuiesc nu vor fi iertaţi “nici în veacul acesta, nici în cel ce va să fie”. Aceasta sugerează că există unele păcate ce vor fi iertate în veacul ce va veni. Dacă nu există purificare după moarte, atunci acest pasaj nu prea are sens. La 1Petru 3,19-20 sunt nişte  versete care ne spun că Iisus “a propovăduit şi spiritelor aflate în închisoare”. “Închisoarea” nu poate fi Raiul, deoarece oamenii de acolo nu au nevoie să le fie predicată Evanghelia. Nu poate fi nici Iadul, deoarece sufletele din Iad nu se mai pot pocăi. Trebuie să fie atunci ceva diferit. După cum vezi, nu este nimic nebiblic în afirmaţia că cei care au murit pot să nu meargă imediat în Rai sau în Iad. “Să nu se tulbure inima voastră, credeţi în Dumnezeu şi credeţi în Mine! În casa Tatălui Meu sunt multe lăcaşuri… Mă duc să vă pregătesc un loc“ (Ioan 14).  Care o fi acel loc? Acelaşi Învăţător Iisus ne aminteşte că “Cei ce vor fi vrednici să dobândească veacul şi învierea din morţi, nu mai pot muri pentru că sunt fii ai lui Dumenezeu, fii ai învierii“; de aceea “Dumnezeu nu este un Dumnezeu al morţilor, ci al viilor, căci toţi trăiesc în El“. (Luca, 20).  Dar cea mai tare aluzie la Purgatoriu în Noul Testament mie mi se pare că ar putea fi capitolul 12, cu versetele 57-59, unde Mântuitorul, vorbind alegoric despre o temniţă, cum obişnuia deseori, ne cere să evităm a ajunge pe mâna judecătorului care ne poate condamna la temniţă (şi mă întreb: temniţa pomenită nu este cumva Purgatoriul?)… Iar de acolo nu ieşim până ce nu ne plătim şi ultimul păcat comis în viaţă. Iată exact cuvintele lui Iisus, în traducerea lui Gala Galaction:  „57. De ce, dar, de la voi înşivă nu judecaţi ce este drept?  58. Şi când mergi cu pârâşul tău la dregător (n.n. – pârâşul. = diavolul), dă-ţi silinţa să te scapi de el pe cale, ca nu cumva să te târască la judecător, şi judecătorul să te dea pe mâna temnicerului, iar temnicerul să te arunce în temniţă. 59. Zic ţie: Nu vei ieşi de acolo, până ce nu vei plăti şi cel din urmă ban.” Deci, nu vom ieşi din Purgatoriu până nu ne plătim toate păcatele. Cam aşa s-ar înţelege. Iar catolicii vin cu lămuririle lor finale, consemnate în  articolul 1030 din Codul Vaticanului: “Cei care mor în harul şi prietenia lui Dumnezeu dar imperfect purificaţi, deşi sunt siguri de mântuirea veşnică, suferă după moarte o purificare ca să dobândească sfinţenia necesară pentru a intra în bucuria cerului”. Aşa cred ei. Mai multe nu am ce să mai adaug.

ID:  Mă rog, citatele acestea par să justifice oarecum existenţa Purgatoriului. Totuşi, ele mă cam tulbură, trebuie să recunosc.

CPB:  Şi crezi că pe mine, nu? Multă dreptate a avut cine a spus: Încurcate mai sunt căile Domnului!

ID:   Da, foarte încurcate uneori, însă menirea noastră este să le descurcăm. Măcar atât cât ne pricepem. Dar nu e simplu.

CPB:  Vezi? De aceea au fost necesare scrierile sfinţilor părinţi şi cercetarea lor. Duhul Sfânt din ei ne-au luminat multe lucruri neînţelese.

ID:  A mai spus ceva şocant Fecioara Maria la Medjugorje?

CPB: Depinde ce numeşti şocant. Unele afirmaţii sunt acceptate ca fiind fireşti pentru unele culte, dar şocante şi neacceptabile pentru altele. Astfel, Marija Pavloviċ, la casa căreia am cerut să fim invitaţi eu şi cu cei doi preoţi americani din grupul meu (Maria vorbea destul de bine italiana), ne-a spus că preotul ei confesor a rugat-o pe dânsa să o întrebe pe Gospa dacă religia catolică este adevărata religie creştină. Şi chiar aşa a făcut, numai că a schimbat puţin ordinea cuvintelor din întrebare, adresându-se astfel către Sfânta Fecioară: „Dragă Mamă (cu acest apelativ i se adresau toţi vizionarii – n. n.), nu este aşa că religia catolică este cea mai bună şi mai corectă religie creştină din lume?” La auzul acestei întrebări, Fecioara a zâmbit şi a răspuns: „În faţa Fiului meu şi în faţa Tatălui Ceresc să ştiţi că nu există religii; nu există catolici, ortodocşi, protestanţi şi neoprotestanţi, ci există numai oameni profund credincioşi, care respectă cu adevărat poruncile lui Dumnezeu, şi oameni necredincioşi, care nu le respectă decât superficial sau deloc. Dumnezeu iubeşte toate bisericile creştine din lume, fără să dispreţuiască sau să urască alte religii pe care le tolerează. El ştie exact câtă credinţă adevărată există în fiecare individ şi în fiecare comunitate religioasă. Iubeşte chiar şi pe majoritatea membrilor din cultele creştine care distorsionează creştinismul, deşi îi condamnă şi îi va pedepsi la timpul potrivit pe liderii care îi induc pe enoriaşii lor în eroare, căci aceştia au mai puţină vină decât păstorii care îi rătăcesc. Chiar în cadrul bisericii catolice există unele biserici mai pline de Duhul Sfânt şi altele cu mai puţin Duh Sfânt. La fel în bisericile din celelalte culte. Există biserici ortodoxe cu mai mult Duh Sfânt decât unele biserici catolice, şi biserici neoprotestante cu mai mult Duh Sfânt decât altele, tot neoprotestante care au mai puţin Duh Sfânt, fiindcă Duhul Sfânt îl trimite Tatăl Ceresc în funcţie nu de numărul credincioşilor dintr-o parohie, nu de denumirea acelui cult creştin, ci în funcţie de adevărata credincioşie a membrilor acelei comunităţi. Poate exista o biserică cu o sută de membri din care 50 sunt cu adevărat credincioşi şi o bisericuţă cu numai 10 membri, dar toţi adevăraţi creştini iubitori ai lui Dumnezeu. Această biserică mică este de fapt mai mare în faţa Creatorului decât aceea cu 100 de membri…” Cam aşa îmi amintesc precis că a primit răspunsul Maria la această întrebare. Când am tradus-o preoţilor catolici, aceştia nu au reacţionat în nici un fel, ci au rămas pe gânduri. Tot Maria, care era o fată cam urâţică, ne povestea că într-o seară i-a apărut Satana sub forma unui bărbat atletic cu privire dură şi după ce s-a recomandat cine este, i-a spus că dacă trece de partea lui o va transforma în una din cele mai frumoase şi mai bogate fete în zilele următoare. Maria l-a refuzat imediat, a strigat la el, dar nu a vrut să dispară decât numai atunci când a chemat-o pe Fecioara Maria care a venit şi a calmat-o căci a găsit-o plângând.

ID:  Şi ce să cred de aici? Interesant ce-mi spui, dar din toate acestea reiese că Dumnezeu acceptă ecumenismul, neavând preferinţe cultice. Oare aşa să fie?

CPB:  Chiar că nu ştiu ce să spun. Poate că dragostea Lui faţă de oameni, indiferent de religiile de care aparţin ei, nu trebuie confundată cu o aparentă neutralitate faţă de religiile lor.

ID: Oricum, noi baptiştii spunem că baptismul este credinţa cea adevărată. Voi ortodocşii spuneţi că, dimpotrivă, ortodoxia este dreapta credinţă – de aici şi numele ortodoxiei; catolicii spun că religia lor este cea adevărată, fiind neschimbată, deci şi ortodoxă, dar şi universală în acelaşi timp („catolicos” înseamnă „universal”). Penticostalii spun că religia lor este cea adevărată, noi ceilalţi, în viziunea lor, fiind candidaţi siguri la Iad, căci nu suntem botezaţi cu Duhul Sfânt; adventiştii, la rândul lor, afirmă că toţi suntem rătăciţi, fiindcă nu respectăm sabatul – şi aşa mai departe… Cum să-i împăcăm pe toţi? Spune… În ultima vreme a apărut ideea unificării tuturor religiilor creştine, deci ideea ecumenismului. Asta o urmăreşte numai Antihristul, spunem noi, pentru că singura unire corectă ar fi dacă toţi creştinii s-ar uni cu baptiştii…

CPB: Iar eu adaug aşa: singura unire corectă ar fi numai dacă toţi creştinii din alte culte ar veni la noi şi s-ar face toţi ortodocşi – asta o spunem noi, ortodocşii…

ID: Păi vezi? De aceea numeroşi ierarhi ortodocşi condamnă acest ecumenism cu cea mai mare vehemenţă, numind-o un alt fel de satanism şi spunând că ecumenismul ar urmări să desfiinţeze ortodoxia pe care o consideră singura dreaptă credinţă. Propunerea de împăcare a celor două mari biserici istorice după marea schismă din 1054 ar fi, după teologii ortodocşi o crimă; papa de la Roma şi catolicii lui pot fi iertaţi numai dacă trec la ortodoxie… Din aceste motive, când ei aud de o posibilă împăcare, care se apropie, cu catolicismul, ierarhii aceştia ai voştri devin ca nişte lei furioşi, plini de ură, nişte apărători cu arma în mână a ortodoxiei, cu toţii fiind în stare să declanşeze un nou şi mare război religios cu catolicii, dar şi cu pocăiţii, nimicindu-i până la ultimul… Unde mai e, Doamne Dumnezeule, dragostea lor frăţească pentru fiinţa umană? De ce atâta ură? Am auzit pe un cunoscut episcop ortodox român spunând cam aşa: „Vreţi ecumenism? Da, şi eu vreau, dar iată cum: toţi papistaşii şi pocăiţii să renunţe la religiile lor şi să treacă imediat la religia ortodoxă. Cine vrea, bine! Cine nu, este fiul lui Antihrist, pus în slujba masoneriei, ca şi Papa de la Roma şi asemenea eretici trebuie anihilaţi până la unul! Rătăciţii trebuie siliţi cu forţa să accepte dreapta credinţă! Numai atunci – zicea el – îi vom iubi, îi vom îmbrăţişa şi, iertându-i,  îi vom considera fraţii noştri…” Cum se vede, este vorba aici nu numai de apărarea propriei doctrine, nu numai de ambiţii religioase, ci de mari pasiuni omeneşti. Şi cine stârneşte asemenea pasiuni? O, Iisuse, ajută-ne! Dar oare episcopul acela nu ştia că, practic, aşa ceva nu este şi nu va fi niciodată cu putinţă, întrucât catolicii sunt puternici, sunt uniţi şi depăşesc ca număr un miliard de oameni? Cum să-i poţi subordona? În plus ei sunt şi foarte consolidaţi financiar, pe când ortodocşii sunt câteva sute de milioane şi slab dotaţi din punct de vedere bănesc, ca să nu mai spun că  şi ortodoxia este împărţită în două + cea majoritară şi cea care se ghidează după calendarul vechi – şi să nu mai subliniez că Patriarhiile de la Moscova, Atena, Bucureşti, Constantinopole şi Ierusalim au destule contradicţii între ele. Dacă ortodoxia este atât de corectă, atunci de ce aşa numiţii ortodocşi, mă refer la masele largi de ortodocşi, de ce ei habar nu au au de conţinutul Noului Testament măcar? Poporul ortodox are foarte puţină educaţie religioasă. În 2000 de ani biserica ortodoxă i-a ţinut pe oameni  în întuneric. E ceva greşit în tactica liderilor lor…  De aceea s-a dovedit a fi o religie formală, superficială, închistată în nişte dogme distructive, dacă nu cumva astăzi a ajuns deja o religie moartă. Eu nu-i apăr pe catolici, Doamne fereşte, căci nu accept multe din doctrina lor, dar trebuie să fim mai realişti. Extremismul şi fundamentalismul ortodox e la fel de distructiv ca şi cel catolic, ca orice alt fundamentalism radicalizat, asemănător cu cel islamic, căci îndepărtează oamenii de la credinţa în Dumnezeu.

CPB:  Regret că de aceste disensiuni între creştini profită ateii, dar cel mai mult musulmanii, care şi-au pus minuţios în plan ca până în anul 2050 să islamizeze toată Europa. Marea salvare – de fapt unica! – este revenirea în glorie a Mântuitorului nostru Iisus Hristos care va rezolva toate aceste probleme religioase, potolindu-i şi pe unii şi pe alţii. Şi procesul rapid de islamizare este un semnal că cea de a doua venire a lui Iisus se apropie.

ID:  Da, Maranata! Vino, Doamne Iisuse Hristoase! Iar acum să nu uit că mi-ai rămas dator cu detalierea despre cei doi vizionari români pe care zici că i-ai cunoscut, Petrache Lupu şi Maria Petre, supranumită Fecioara de la Parepa. Spune-mi câteva cuvine şi despre ei.

CPB: Când am ajuns la Maglavit la Petrache Lupu, ştiam totul despre el, findcă citisem cartea preotului Vasile I. Ouatu, unul din liderii Oastei Domnului din anul 1935. La început, moş Petrache nu a vrut să mă primească, fiindcă mai primise cu câteva zile înainte pe o oarecare jurnalistă, Sanda Faur, de la revista „Femeia”, care a publicat în nr. 4  al revistei din 1979 un articol plin de ură religioasă contra vizionarului, făcându-l de tot râsul, deşi familia lui moş Petrache o primise cu bucatele întinse pe masă.  Când i-am arătat cartea „Maglavit” a preotului mai sus menţionat, aceasta a fost ca un paşaport de intrare, după care moşul m-a îmbrăţişat, s-a rugat pentru mine şi m-a ţinut lângă el două ceasuri întregi. Atunci mi-a povestit toată viaţa lui şi mi-a mărturisit cât de mult l-au oropsit comuniştii. Am reţinut evenimentul crucial, întâmplat vineri 31 mai 1935, care a fost întâlnirea de câteva ori cu un „Moş”care i-a spus să meargă prin sat şi să povestească oamenilor despre această apariţie, făcută cu scopul de a determina pe români să se apropie de credinţa în Dumnezeu prin respectarea poruncilor sfinte şi prin pocăinţă. El a promis că va merge, dar nu s-a ţinut de cuvânt motivând că este şi surd, şi mut. Şi chiar aşa era. „Dar cu Mine cum vorbeşti?” l-a întrebat Fiinţa aceea care stătea în aer neatingând pământul. Abia atunci a observat tânărul cioban de 28 de ani că, pentru prima dată în viaţa lui,  poate auzi şi vorbi. Când lumea l-a auzit, s-a mirat, şi şi-au dat cu toţii seama că a fost vorba de un miracol divin, şi aşa a început marea aventură care l-a făcut pe Petrache Lupu celebru, fiindcă el a prezis răboiul al doilea mondial, venirea nemţilor, a ruşilor, a regimului comunist; a prezis inundaţiile şi cutemurele care s-au realizat întocmai. În locul apariţiei s-a pus fundamentul unei biserici, care abia în zilele noastre s-a terminat. Zeci de mii de oameni din toată ţara, printre care şi părinţii mei, au venit la el, de la Râu de Mori, Hunedoara, la Maglavit să-i audă predicile. Când eu am fugit din ţară, securitatea a pătruns în casă la mine la Scăieni-Prahova şi mi-a confiscat înregistrările cu interviul ce i-l luasem, precum şi filmul pe 8 mm. Nu au mai putut fi recuperate.
   În acelaşi an, pe 29 august, când se sărbătorea la ortodocşi „Tăierea capului Sfântului Ioan Botezătorul”, în altă parte a ţării, în satul Parepa-Ruşani, aparţinând de comuna Colceag, la 30 km de Ploieşti, o fetiţă de 12 ani, Maria Petre, care păştea oiţele pe malul unui lac, a avut şi ea o viziune celestă, când, coborând printr-un tunel de îngeri lângă ea, o Fiinţă de lumină, i-a repetat cam aceleaşi porunci spuse lui Petrache la Maglavit. De asemenea, s-au repetat prevestirile cu al doilea război mondial, cu venirea nemţilor, a ruşilor, a comunismului. Toate s-au împlinit întocmai iar fetiţa a devenit şi ea la fel de celebră, căpătând puteri de vindecare. Fiinţa de Lumină i-a cerut ca pe locul revelaţiei să se facă o fântână iar lângă ea o mânăstire. Patriarhul Miron Cristea a sfinţit acolo locul. Cine merge acum la Parepa va vedea şi fântâna, şi fumoasa mânăstire înconjurată de ziduri. Atât despre Petrache Lupu, cât şi despre Fecioara de la Parepa, eu am scris diferite articole publicate în America şi România. Între familia mea (eu cu soţia mea Dorina) şi familia Mariei Petre s-a stabilit o frumoasă legătură, mai ales după ce Fecioara ne-a botezat pe cele două fetiţe, pe Codrina şi pe Ozana Bălan. Când Fecioara de la Parepa a trecut la Domnul, o altă mare minunes-a petrecut în ziua înmormântării ei: deasupra coloanei funerare, pe cerul senin a apărut deodată o cruce albă uriaşă acoperind tot cerul. Crucea plutea deasupra coloanei mortuare. Soborul de preoţi şi sutele de participanţi la funeralii, profund impresinaţi, au îngenuncheat pe drum, văzând limpede în acest semn un alt mare miracol. Crucea, trimisă de Dumnezeu ca o vizibilă răsplată pentru toate meritele Fecioarei de la Parepa şi ca un răspuns de mare binecuvântare pentru împlinirea misiunii ei, a stat deasupra cortegiului până la sfârşitul ceremoniei funerale, iar scepticii şi ateii care s-ar fi îndoit o clipă de existenţa vreunei minuni la Parepa, precum şi sute de mii de telespectatori, au avut ocazia să vadă cu claritate acest fenomen rarisim, deoarece funeraliile erau transmise în direct de Televiziunea Prahova, iar emisiunea înregistrată a fost retransmisă în toată ţara de toate staţiile de televiziune, fiind reluată de mai multe ori. Orice alte coicidenţe şi interpretări erau excluse! Mai mult decât atât: în momentul depunerii fecioarei în mormânt, s-a simţit un mic cutremur. În unele zile senine, vecinii mănăstirii spun că acea cruce mare luminoasă a mai reapărut pe cer, deasupra bisericii. La puţin timp după dispariţia Fecioarei de la Parepa, ziarele au consemnat o altă minune petrecută acolo: într-o noapte, pompierii au fost anunţaţi de săteni că a luat foc biserica, dar când au ajuns acolo au constatat că nu era nici un foc ci întregul acoperiş de tablă al mănăstirii strălucea cu o intensă lumină roşie care dădea impresia unui mare incendiu. Nimeni nu a putut să explice acest fenomen prin legile fizice, trecându-l tot în categoria minunilor. Trebuie menţionat faptul că, pentru ridicarea acestui lăcaş fecioara a strâns singură banii din donaţii. Acum locul unde ea L-a întâlnit pe Creatorul lumii se află sub ape. S-a săpat o nouă fântână pe malul neînghiţit de lac iar lăcaşul de cult s-a construit şi mai departe de apă, spre a fi ferit de inundaţii. Biserica nouă din Parepa este relativ destul de mare şi slujită de un preot şi şase călugăriţe.

ID:   Mulţumesc, Cristiane. Ştiu că ai publicat nişte articole interesante, pe teme, despre asemănările şi diferenţele dintre cultele din România. Ai putea oare să le rezumi aici, pe scurt? Încearcă!

CPB:  Vrei să bag pepenele într-o portocală? Să încerc. Încep prin a aminti care sunt cultele religioase recunoscute oficial în România. Deocamdată sunt 18 la număr. E bine să le ştim fiecare şi ţi le amintesc: Biserica Ortodoxă Română (BOR) şi Biserica Ortodoxă Sârbă (dominante), Biserica Romano-Catolică, Biserica Reformat-Calvină (protestantă), Biserica Greco-Catolică, Biserica Penticostală, Biserica Baptistă, Biserica Adventistă de Ziua a Şaptea, Biserica Unitariană, Cultul Musulman, Cultul Creştin după Evanghelie (Biserica lui Cristos), Organizaţia religioasă Martorii lui Iehova, Biserica Evanghelică-Lutherană de Confesiune Augustană (protestantă), cu germani, Cultul Creştin de Rit Vechi (Biserica Lipovenească), Biserica Evanghelică-Lutherană Sinodo-Presbiteriană (protestantă) cu maghiari, Biserica Evanghelică Română (neoprotestantă), Cultul Mozaic, Biserica Armeană. Pe lângă acestea, mai există şi câteva culte religioase nerecunoscute încă în România, dar tolerate (nu sunt recunoscute în categoria cultelor şi li s-adat denumirea de grupări religioase: Biserica Mormonă (Biserica lui Iisus Cristos şi a Sfinţilor din Urmă), Biserica Nou-Apostolică (neoprotestantă), Asociaţia Religioasă Nazariteană (neoprotestantă), Organizaţia Credincioşilor Bisericii Ortodoxe de Rit Vechi, Credinţa Baha’i, Congregaţionalişti ş.a. Menţionez că Oastea Domnului nu este grupare religioasă, ea aparţine de Biserica Ortodoxă Română.
      Ceea ce ţin neapărat să spun ar fi faptul că există o lege nescrisă în istoria culturii şi civilizaţiei umane, conform căreia tot ce apare inclus sub incidenţa ei, în aria generală de concept spiritual, ideologic, artă, religie etc, rămâne în mod implacabil predestinat a se modifica, a evolua, a se divide şi pluridivide, până la căpătarea unor caractere contradictorii şi chiar până la apariţia unor concepte noi. Evident, religia creştină nu a făcut excepţie şi tot răspândindu-se, de-a lungul a 2000 de ani, au apărut uneori idei subiective ale unor lideri care, impunându-se, au abătut-o de la matca iniţială. Apostolul Pavel a observat din timp acest lucru şi li s-a adresat astfel creştinilor din cetatea Corintului: „Mai întâi de toate, aud că atunci când veniţi la adunare, între voi sunt dezbinări şi în parte o cred, căci trebuie să fie şi partide între voi, ca să iasă la lumină cei găsiţi buni.” (1 Corinteni 11:18,19). Iată, de exemplu, ce cred diferitele culte despre Dumnezeu… Ortodocşii, catolicii, Biserica armeană, protestanţii şi neoprotestanţii (baptiştii, penticostalii, adventiştii, creştinii după evanghelie), cu toţii afirmă o credinţă comună, spunând că Dumnezeu este o singură Fiinţă, manifestată în trei persoane:Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt (numit de catolici Spiritul Sfânt). Protestanţii şi neoprotestanţii, specifică totuşi că apropierea de Dumnezeu trebuie realizată într-un mod mult mai individual şi mai direct decît ar face-o catolicii şi ortodocşii care apelează  şi la spiritele superioare ca intermediari (îngeri, sfinţi, Maica Domnului, rugându-i să-i ajute şi să le amplifice rugăciunile transmiţându-le prin ei Sfintei Treimi). Unitarienii însă exclud Sfânta Treime, având convingerea că Dumnezeu este Unul singur, este o Forţă, un Suflet Universal, un Prim impuls. Mormonii cred că Dumnezeu este o creatură materială care odată a fost un om ce s-a spiritualizat în gradul cel mai înalt cu putinţă. În felul acesta s-ar putea spiritualiza toţi oamenii, dacă ar îmbrăţişa din toată inima credinţa lor. Mai mult decât atât: fiecare sistem solar are Dumnezeul lui, subordonat Dumnezeului Galaxiei care este şi el subordonat unui alt Dumneze, subordonările mergând până la infinit. Joseph Smith, creatorul cultului, scrie clar: „Dumnezeu însuşi a fost odată ceea ce suntem noi acum, un om exaltat care avea un trup de carne şi oase, precum noi avem. De fapt, sunt mai mulţi dumnezei. Doctrina pluralităţii lui Dumnezeu este la fel de proeminentă în Biblie ca şi în alte doctrine”. „Cartea lui Mormon” (tradusă în româneşte) subliniază şi ea această doctrină. Pentru ei, această carte, deşi colcăie de fabulaţii şi contradicţii, este pusă alături de Biblie, dacă nu chiar mai presus. Mormonii o consideră o scriptură sfântă, găsită de Joseph Smith, un tânăr american inteligent şi carismatic, dar cu probleme psihice, care devine fondatorul unei noi religii după ce pretinde că a găsit nişte plăci de aur în Palmyra, New York, scrise cu hieroglife egiptene pe care le-ar fi descifrat cu ajutorul unor pietre preţioase, urim şi tumim, oferite lui de un înger, Moroni, atunci când acesta i-a apărut. Smith mai avusese şi alte viziuni teofanice. Moroni nu l-a lăsat pe Joseph să le cerceteze până la 22 septembrie 1827. Traducerea a făcut-o Smith cu ajutorul unui prieten (de fapt, este o lucrare proprie, alături de alte câteva), căci nimeni nu a văzut acele plăci. Cartea Mormonilor, mereu modificată şi remodificată,  povesteşte despre două migraţii ale evreilor în America acum 2500 de ani înainte de Hristos precum şi de alte profeţii mai exacte decât cele din Biblie unde au fost corupte. Cartea menţionează că, după ce S-a înălţat la cer, Iisus a revenit a doua oară pe pământ şi în America. Câţiva prieteni ai lui Smith care declaraseră că au văzut plăcile originale, la un proces s-au contrazis şi au negat faptul. Smith, care îşi anunţase candidatura pentru funcţia de preşedinte al Statelor Unite, devenise puternic, apărat de o gardă înarmată, motiv pentru care guvernatorul Illinoisului l-a arestat urmând să apară într-un proces. În închisoare, el şi fratele lui au fost asasinaţi. Mormonii lui l-au declarat profet sfânt şi aşa a început această religie să ia mare amploare, având peste patru milioanede membri. Este un cult extrem de bine organizat într-o propagandă mondială agresivă, concurând chiar şi pe islamici. Sunt multe de spus despre mormoni, însă vreau să vă amintesc şi despre religia evreilor câteva lucruri. Iudaismul sau religia mozaică arată că Dumnezeu este o fiinţă unică, personală şi universală, ale cărei căi sunt inaccesibile înţelegerii noastre. El nu are nici un Fiu şi nimeni nu poate sluji ca intermediar între oameni şi Dumnezeu-Iehova. Cât despre islamism, acesta este numele cel mai corect al religiei numită mahomedană. Numele de Islam înseamnă supus lui Alah-Dumnezeu care este unicul şi adevăratul Dumnezeu, atotputernic, atotvăzător, atotştiutor. Deviza islamului este: „Nu este dumnezeu în afară de Alah-Dumnezeu, iar Mahomed este profetul Său”. Viteza de răspândire a islamului este uluitoare. Ei au pătruns masiv în Europa şi sunt bine organizaţi. Faptul că, în medie europenii au doar 1,3 copii şi islamicii 8,2 spune totul. Ei vor deveni în curând majoritari în Europa. Religia islamică se răspândeşte rapid ţi ăn America. Ei speră ca tot globul să fie islamizat pănă în anul 2080 fără nici un jihad (război religios). Să închei vorbind şi despre alte religii… Spre deosebire de cultele pomenite mai sus, religia hinduistă şi budistă neagă existenţa oricărui Dumnezeu. Hinduismul este o religie răspândită în India, bazată pe principalele dogme ale brahmanismului şi budismului, considerând ca fiinţă supremă pe Brahma, un spirit abstract, fără formă sau alte atribute, dar care uneori poate lua totuşi forma trinitară ori de milioane de entităţi minore. Cât despre budism, Budha însuşi spunea că ajutorul ţi-l poţi da numai tu însuţi, amplificându-ţi forţele necunoscute ale spiritului prin exerciţii psiho-somatice, pe calea meditaţiei, prin yoga şi exerciţii de apărare-atac.
 
ID:  Să vedem acum ce zic diferitele religii despre Iisus Hristos….

CPB: Catolicii, ortodocşii, protestanţii şi neoprotestanţii (vom vedea care) Îl acceptă pe Iisus Hristos (scris şi Isus Cristos) ca Fiu divin al lui Dumnezeu care are o pre-existenţă sau pre-eminenţă, fiind născut din eternitate. Este în egală măsură Om şi Dumnezeu. Lumea vizibilă şi invizibilăa fost făcută de tatăl prin El şi pentru El. Tatălui ceresc iI te poţi adresa prin El, care este Mijlocitorul, Fratele cel mare, Liderul moral, Întemeietorul Bisericii creştine mondiale, iar prin jertfa Sa este Mesia, Mântuitorul omenirii. La cultele istorice reprezentarea Lui fizică poate fi expusă prin icoane ori prin sculpturi (la catolici). Sacrificiul Său pentru spălarea păcatelor este manifestat în messa catolică sau în Liturghia ortodoxă. În Biserica Unitariană Iisus nu este văzut mai mult sau mai puţin divin decât orice alt om. Unitarienii neagă doctrina Trinităţii. Martorii lui Iehova nu-L consideră Dumnezei, ci numai Fiul lui Dumnezeu. În doctrina iehovistă Iisus a fost prima fiinţă creată de Dumnezeu ca Spirit divin. El a murit şi înviat numai în spirit, nu şi în trup. Venirea Lui pe pământ deja a avut loc, în anul 1914, însă într-un fel invizibil. Înainte de a fi întrupat ca om, Iisus apărea ca Arhanghelul Mihail. Mormonii au o altă opnie: Iisus S-a născut în urma relaţiilor sexuale dintre un Adam-zeu divin şi Fecioara Maria. Ei mai susţin inepţia că Iisus a avut trei soţii, pe surorile lui Lazăr, Marta şi Maria, precum şi pe Maria Magdalena, exemplu care trebuie urmat (de aceea mormonii au obişnuit să aibă multe neveste). În prezent, mulţi mormoni au renunţat să creadă aşa ceva şi au trecut la monogamie. Iudaismul Îl neagă în totalitate pe Iisus, spunând că nu a fost Mântuirorul, ci un impostor. Ei de abia de acum încolo îl aşteaptă pe un mesia cel adevărat, doar pentru poporul evreu. Din fericire, între evrei a apărut şi o grupare creştină numită „Evreii pentru Iisus” care este foarte activă, însă e foarte persecutată în Israel. Islamismul Îl respectă pe Iisus, spunând că a fost un om învăţat, un profet egal cu Adam, Noe, Avram şi Moise, dar sub nivelul lui Mahomed. El nu a murit pe cruce, ci Iuda a fost răstignit.  Totuşi, El are meritul de a fi prezis islamismul, spun arabii. Hinduismul şi budismul cred despre Iisus că a fost un bun învăţător şi nimic mai mult.

ID: Ciudat! Cum văd cultele de la noi Trinitatea sau Sfânta Treime?

CPB: Ortodocşii, catolicii, protestanţii şi neoprotestanţii acceptă pe deplin doctrina Trinităţii, ca unul din sublimele mistere ale creştinismului, foarte greu de pătruns cu mintea omenească, care spunecă Tatăl, Fiul şi Sântul Duh formează un singur Dumnezeu. Există totuşi o diferenţă fundamentală între biserica romano-catolică şi cea ortodoxă, în privinţa dogmei filioque, catolicii susţinând că Duhul Sfânt emană atât de la Tatăl cât şi de la Fiul. Biserica Ortodoxă afirmă că Duhul Sfânt purcede numai de la Dumnezeu Tatăl. Iehoviştiispun că Dumnezeu şi Iisus sunt două persoane diferite, şi că Duhul Sfânt este o simplă forţă care emană de la Dumnezeu. La fel gândesc şi mormonii. Unitarienii nu cred în Trinitate iar evreii nici nu vor să audă de aşa ceva. Ai putea să-mi spui şi tu ceva despre botezul de la voi şi de la alte culte?

ID: Desigur. La noi botezul este o ceremonie frumoasă care se poate practica atât în biserică, dar şi în natură, într-un râu sau lac, de pildă, sau chiar la mare. Nouă ni se spun baptişti deoarece am fost botezaţi prin scufundare în apă la vârsta maturităţii (cuvântul vine din greaca veche: „baptizo”= a se scufunda). La fel sunt botezaţi şi fraţii penticostali şi evanghelişti, dar şi iehoviştii. Mormonii se botează de la opt ani în sus. Catolicii şi luteranii practică botezul copiilor prin stropirea pe cap a copilului sau a adultului trecut la confesiunea lor. Unitarienii se botează la orice vîrstă, dar la ei botezul este un simplu simbol şi de aceea mulţi unitarieni nici nu se botează.

CPB: Descrie-ne tainele şi sacramentele din biserca baptistă.

ID: Spre deosebire de voi ortodocşii care, la fel ca şi romano-catolicii, aveţi şapte taine: Botezul, Mirungerea, Spovedania, Preoţia, Sfântul Maslu şi Cuminicătura sau Împărtăşania numită şi grijanie, la noi sunt numai două: Botezul şi Împărtăşania, pe care o numim Cina Domnului, ultima practicându-se lunar, de obicei în prima duminică a lunii, sau în prima săptămână a lunii (la adeventişti). Şi nici nu le considerăm taine propriu-zise, cu semnificaţii supranaturale, ci un act de pioasă amintire a Cinei celei de taină. Noi nu considerăm că vinul se transformă realmente în sângele Mântuitorului sau că pâinea devine trupul lui Hristos. Martorii lui Iehova se împărtăţesc doar o dată pe an, în ziua de Nisan 14 , din calendarul evreiesc, iar mormonii şi unitarienii fac simple ritualuri simbolice de comemorare a cinei.

CPB: Am mai discutat despre rai şi iad în concepţia cultelor. Ai ceva nou de adăugat?

ID: Ortodocşii împreună cu baptiştii, penticostalii şi creştinii după evanghelie, dar şi mormonii, admit că sufletele merg în rai sau iad după ce au fost judecate de Iisus. Catolicii şi ortodocşii susţin că sufletele morţilor pot fi ajutate prin rugăciuni şi trimise în rai, pe când neoprotestanţii resping orice influenţa a celor vii asupra destinului celor morţi. Am văzut că, spre deosebire de toţi, catolicii admit şi un loc intermediar, purgatoriul, în existenţa căruia numai ei cred. Adventiştii de ziua a şaptea şi iehoviştii afirmă că vechea supoziţie conform căreia oamenii merg în rai ori iad imediat după deces este o reminiscenţă a mitologiilor păgâne asupra teologiei creştine, deoarece, în realitate, morţii pur şi simplu dorm; însuşi sufletul doarme sau este mort, aşteptând glorioasa revenire a Mântuitorului care îi va învia numai pe cei drepţi pentru a-i lua cu El în rai, iar pe cei răi pentru a-i anihila definitiv. Majoritatea ideilor adventiste provin din cărțile
co-fondatoarei adventismului, Ellen G. White, o vizionară talentată ca scriitoare și considerată un nou profet, dar controversată și acuzată că ar  fi plagiat paginile și ideile altora. În cursul vieții sale ea a scris mai mult de 5000 de articole periodice și 40 de cărți; dar astăzi, incluzând compilațiile celor 50.000 de pagini de manuscrise, mai mult de 100 de titluri sunt disponibile în engleză. Unele din cele mai populare cărți sunt Calea către Hristos, Hristos, Lumina Lumii și Tragedia Veacurilor.
Iehoviştii, la randul lor, influențați de  adventism, adaugă ideea că Dumnezeu este prea bun să creeze un foc veşnic pentru cei păcătoşi. Pedeapsa lor cea mai mare este că ei nu vor mai fi înviaţi la cea de a doua venire. Nici Pământul nu va fi ars, ci transformat într-un Paradis terestru în care vor locui numai ei şi cei 144.000 de sfinţi pomeniţi în Biblie. Unitarienii nu iau în serios Iadul sau Raiul. Le fel cred şi iudeii, deoarece şi ei spun că Iadul şi Raiul sunt taine ale lui Dumnezeu. Pentru islamici, Raiul este un loc de plăceri senzuale, mai ales pentru bărbaţi, care vor primi drept răsplată nenumărate fecioare (hurii) de o frumuseţe rară. În Iad merg cei ce nu acceptă Coranul şi învăţătura lui Mahomed. În mare, cam acestea le pot adăuga la cele spuse mai înainte. Am uitat totuşi să te întreb cum vezi tu acea mare taină a Sfintei Treimi. Te-am auzit odată că mi-ai putea-o explica. Nu mă refer la minunea Sfântului Spiridon cu acea cărămidă care simboliza Triunitatea prin contopirea în ea a lutului, apei şi a focului pentru a rezulta o unitate (ulterior descompuse), ci parcă spuneai că ştii şi o altă demonstraţie.

CPB: Da, da, da… Îmi amintesc. Bine că mi-ai adus aminte. Vezi tu, toţi se întreabă de ce a fost nevoit Tatăl Ceresc să se întrupeze pe Terra  luând chipul de Om. Răspunsul ar fi simplu: Dumnezeu este atât de mare – o Fiinţă chiar mai mare decât Universul, dacă se poate spune aşa – iar omul este atât de mic, în comparaţie cu El, încât dacă s-ar arăta în toată splendoarea Lui, omul ar fi pur şi simplu spulberat în particule atomice. Moise s-a temut foarte mult de Dumnezeu, spunând că nu vrea să îl vadă în faţă, că ar muri şi Dumnezeu l-a înţeles şi i S-a arătat ca un foc deaupra unui tufiş. Pentru a fi văzut de mii de oameni, Dumnezeu s-a gândit să ia o formă de Om simplu, aparent fără puteri. Este cel mai mare rol dramatic jucat de Creator în Univers…

ID: Bine, asta ştim cu toţii. Dar cum a făcut Iisus să rămână şi în Fiinţa lui Dumnezeu, şi ataşat de Duhul Sfânt, şi sub forma separată de Om, în acelaşi timp? O formă de bilocaţie sau de trilocaţie simultană – altfel spus…

CPB: Nu e nici o bilocaţie. Pentru a înţelege acest Trei Într-unul, voi recurge la un experiment banal, destul de simplist şi de prozaic şi, desigur, doar în mică parte capabil să reflecte sau să explice o taină uriaşă…

ID: Te-ascult.

CPB: Ascultă-mă… Uite, închipuieşte-ţi că pun pe masa din faţa ta nu un mic reportofon, cum este acesta, ci un simplu proiector de diapozitive… Mă înţelegi unde vreau să ajung?

ID: Nu.

CPB: Ai răbdare… Pe peretele din faţa noastră să zicem că agăţ un ecran alb… Bag proiectorul în priză, apoi pun un diapozitiv cu chipul lui Iisus în proiector… Acum înţelegi ce vreau să-ţi sugerez?

ID: Cred că da. Dar va trebui să tragem perdelele şi să facem întuneric în cameră…

CPB: Exact. Apoi să răsucesc comutatorul proiectorului şi ce se întâmplă?

ID: Păi ce să se întâmple? – Diapozitivul cu portretul din proiector apare mărit şi luminos pe ecran.

CPB: Asta este toată experienţa. Şi acum te întreb: este portretul din diapozitiv acelaşi cu portretul de pe ecran?

ID: Este. Gata, m-ai lămurit.

CPB: Aşadar, Mântuirul Iisus Hristos este proiecţia lui Dumnezeu Tatăl aici, pe Pământul nostru. Iar raza care uneşte punctul A (imaginea de pe diapozitiv) cu punctul B (imaginea de pe ecran) este… Duhul Sfânt!  Aşa că avem în această banală demonstraţie tehnică prezenţa celor trei elemente, pentru a reda un adevăr, simplificat la nivelul minţii noastre. Recunosc, este o demonstraţie schematică scandaloasă, care poate fi criticată din multe puncte de vedere, dar nu am alta. Dar te-ai întrebat: ce se întâmplă dacă depărtez ecranul la zeci de metri, ca într-o sală de cinematograf?

ID: Portretul apare uriaş.

CPB: Iar dacă, instalez un ecran virtual, la infinit în univers, portretul lui Iisus-Dumnezeu se proiectează şi apare la dimensiuni infinte.

ID: Mulţumesc, am acum o optică mai clară asupra Trinităţii. Haide să-ţi de data asta o  întrebare de copil de grădiniţă: ce zici: animalele au suflet? Când mor animalele mor, merg şi ele în rai?

CPB: Nu ştiu. Să-ţi spun drept, nu ştiu, dar tare mult aş vrea să aibă, fiindcă eu unul iubesc foarte mult animăluţele şi păsările, iar când mi-au murit câinii şi pisicile, canarii, porumbeii şi alte vietăţi de felul acesta crescute cu atâta drag de mine, am simţit că mi-am pierdut nişte minunaţi prieteni. Toţi preoţii, pastorii şi teologii cărora le-am pus şi eu aceeaşi întrebare mi-au răspuns că ei nu cred că animalele ar avea suflet, ci numai noi oamenii suntem binecuvântaţi să-l avem. Totuşi, Biblia pomeneşte de animale existente „pe târâmul celălalt” – cum ar fi porumbelul apărut la Botezul Domnului simbolul Duhului Sfânt), corbii care l-au hrănit pe Sfântul Ilie, şarpele din grădina Edenului, caii de foc din carul Sfântului Ilie, caii apocaliptici de diferite culori, un măgar care vorbeşte… (adică nu, pardon, deoarece ăsta este descris în Biblie că s-a întâmplat cu profetul Varlaam, întrebându-l de ce l-a bătut de geaba.) Oricum, bazat pe aceste exemple, eu personal înclin să cred că toate animalele şi păsările care au trăit pe pământ, după moarte, ajung în rai aşa… cum să zic? Aşa, sub formă de fiinţe de lumină… Şi nu numai animale există acolo, ci şi plante, copaci şi flori parfumate, despre care am citit că ele, florile, cântă…

ID: Mi-ai spus că vei vorbi despre OZN-uri. De ce origine sunt? Ce sunt ele? Te-ai ocupat mult cu studierea lor şi erai un specialist în ufologie.

CPB: Eram, dar nu mai sunt şi, descoperind că (cel puţin cele cercetate de mine) erau de origine demonică, n-am să-ţi detaliez prea multe despre ele. Am citit mult din literatura ufologică, am scris mult despre apariţia lor, le-am pomenit chiar şi într-un roman de-al meu şi am făcut cercetări pe teren. Dar acum nu voi mai scrie nimic. Cert este că ele există. Sunt mii de martori, mii de documente, de studii şi sute de filme şi fotografii chiar cca sfert din ele sunt falsuri. Pot veni dintr-un univers paralel, după cum pot fi şi materializarea unor spirite demonice care pot crea o tehnologie imaterială complicată. Dacă erau fiinţe suprainteligente venite din alte galaxii, atunci ele ne-ar fi contactat masiv încă mai demult. O ultimă posibilitate ar fi aceea că şi îngerii buni din ceruri pot exista în interiorul lor. Cred că aceşti îngeri creează cercurile cu imagini atât de simbolice şi de sofisticate   pe câmpiile cu recolte din diferite zone ale Terrei, lăsate ca mesaje pe care va trebui să le descifrăm .

ID: Ce zici de anul 2012, când se termină calendarul mayas – va fi şi un sfârşit al omenirii?

CPB: Categoric nu va fi. Vom avea în schimb modificări ale climei, evenimente stranii neprevăzute legate de dinamica scoarţei terestre şi schimbări psihosomatice la nivelul multor categorii de oameni de pe glob. Cu unele deja ne-am obişnuit. Dumnezeu nu ne va lăsa să pierim atâta vreme cât mai există sute de milioane de oameni care Îl iubesc şi Îl proslăvesc, cerându-I iertare pentru erorile confraţilor lor.

ID: Crezi în valabilitatea celor descrise în Codul biblic, cartea reporterului american Michael Drosnin, de la Washington Post şi Wall Street Journal?

CPB: Da, în bună măsură cred, deoarece descifrarea acestui cod, făcută cu ajutorul computerului pe textul scris în limba ebraică, a demonstrat concret că unele evenimente prezise acolo s-au realizat în totalitate. Într-o revistă din America, am publicat o recenzie a acestei cărţi. Autorul ne demonstrează că şi numele nostru, al celor 7 miliarde de fiinţe umane de pe glob, există înscris într-o formă cifrată în Codul biblic, unde s-ar afla şi data când vom pleca fiecare din lumea aceasta. Ei bine, asta n-o mai cred. Cartea am citit-o în engleză, iar zilele trecute am văzut un anunţ într-o revistă americană unde un savant evreu, cunoscător al acestui cod, în schimbul a 200 de dolari îţi trimite o copie din cod unde este înscris în ebraică numele tău, cu predicţia datei când vei muri (şi cum vei muri!). Cam sinistru anunţ… Eşti curios?

ID: Nu, nici pomeneală! O traducere a „Codului biblic” a apărut la Bucureşti şi în limba română. Iar acum, cu permisiunea ta, întrucât ieri am citit şi eu ceva nu numai despre „Codul biblic”, ci şi despre New Age,  te rog să-mi permiţi a rezuma aici câteva idei din ce-am notat eu despre aşa numita Eră Nouă, fiindcă văd că acest tip de religie prinde viteză de răspândire şi în România, mai ales în rândurile tineretului studenţesc.

CPB: Gând la gând cu bucurie. Cred c-avem telepatie… Na, că îţi răspund şi în versuri, deoarece chiar despre New Age aş fi vrut să-mi vorbeşti, mai ales că el nu respinge telepatia şi religiile orientale.

ID: S-au scris mii de cărţi despre această mişcare, încât mi-ar fi aproape imposibil să o rezum în câteva cuvinte. Aşa că voi fi scurt: Ea se numeşte Noua Eră (New Age, în engleză) şi, aparent, proclamă că vine întru apărarea libertăţii totale a omului. Ea nu apare sub forma unui grup compact, de sine stătător, ce ar putea fi uşor de identificat ca atare. Lucrul acesta reprezintă o problemă pentru cei ce vor să o evite sau să-i descopere prezenţa fie în Biserică, fie în alte segmente ale societăţii. Trăsătura fundamentală ce o face cu atât mai greu de identificat este starea de organizare difuză în care se găseşte datorată în mare parte crezurilor ei de bază (sincretismului, panteismului, universalismului, etc.), fiind o reţea, neînchegată ca structură, de indivizi şi organizaţii ce susţin o viziune comună a unei noi ere a iluminării (cunoaşterii; n.a.) şi armoniei (Epoca lui Aquarius), şi care împărtăşesc aceeaşi concepţie despre lume şi viaţă. Aceasta se întemeiază pe monism (totul este una), panteism (totul este Dumnezeu), şi misticism (experienţa contopirii cu divinitatea). Pentru a fi un adept al Noii Ere nu trebuie neapărat să devii oficial membrul unui grup, sau să mărturiseşti nişte crezuri particulare. Mişcarea este extrem de diversificată şi cuprinde o mare mulţime de organizaţii cu interese diferite şi crezuri diferite. Noul Guvern Mondial care, din ascunzătorile lui, se zice că finanţează şi încurajează unele organizaţii ale Noii Ere, urmăreşte ca prin intermediul acestor organizaţii să distrugă viaţa familială şi să reducă radical populaţia Terrei. În timpul anilor 50 şi până pe la mijlocul anilor 60, mişcarea New Age era asemenea unui aisberg gigantic cu peste 90% din masa lui aflată încă sub apă. Încetul cu încetul, acesta a ieşit tot mai mult la suprafaţă încât am ajuns în zilele noastre ca mişcarea să fie reprezentată masiv în literatură, în artă şi muzică, în pictură şi sculptură, în cultura cinematografică, în biserică, sau în învăţământ. Strecurată în religie, mişcarea susţine ideea diabolică prin care vrea să ne convingă că omul poate deveni Dumnezeu. Membrii mişcării din România (MISA este un ciob din ea) au năvălit pe internet, mai cu seamă „Lucrătorii în Lumină”,  cu diferite site-uri care ar veni, pasă-mi-te din partea arhanghelului Gabriel, din partea îngerilor şi a heruvimilor sau a unor zei buni (să nu uităm că şi Satana este un heruvim), predându-ne lecţii budiste şi sintoiste despre Hristosul cosmic, despre liniştea şi pacea interioară obţinute prin yoga, despre Dumnezeu Tată-Mamă, despre Mama Gea (planeta Pământ care suferă de poluare), despre minutul în care toţi oamenii de pe glob să adresăm o rugăciune către zeii din cosmos care ne pot salva – şi alte trăznăi de felul acesta, prezentate sub o formă elevată în conferinţe publice. Societatea Teozofică (a „înţelepciunii divine”) organizaţie fondată de Helena P. Blavatsky în anul 1875 este unul din izvoarele principale de inspiraţie ale New Age-ului. Consider un mare pericol influenţele Noii Ere asupra tineretului român. Mie nu-mi place deloc infiltrarea ei pe plaiurile mioritice.

CPB: Ba, să fiu sincer, de la această mişcare mie îmi place muzica armonioasă pe care ea a lansat-o, căci a creat un nou stil muzical, muzica New Age, măcar că marea majoritatea a compozitorilor care au creat aceste melodii nu au nimic de a face cu această religie, după cum nici compoiţiile cântate de cel mai mare cor din lume, corul Bisericii Mormone din Utah, un cor minunat, nu au nimic de aface cu mormonii. Precum vezi, totdeauna răul se gustă mai cu plăcere când este învelit în straturi de glazură dulce… Şi acum, dragă Ioane, dacă nu te superi, am să-ţi pun acum o întrebare deosebit de îndrăzneaţă şi de delicată, care s-ar putea să te lezeze, dar în baza prieteniei noastre, te rog să nu o priveşti ca o intruziune neavenită în sentimentele tale religioase intime şi să fii deschis a-mi răspunde cu toată sinceritatea la ea… Oare ce te-a determinat să părăseşti religia ortodoxă şi să te botezi în religia baptistă, mai ales că întreaga ta familie era ortodoxă?

ID: Nu, n-am nici un motiv să mă supăr şi chiar mă bucur că-mi oferi prilejul să-ţi justific cu toată sinceritatea motivele (şi zic motivele, deoarece sunt mai multe) pentru care am trecut de la ortodocşi la baptişti. Nu credeam înainte că voi face această schimbare în viaţa mea, cu atât mai mult cu cât frecventam cu dragoste serviciile religioase de la bisericile ortodoxe. Eu şi minunata mea soţie Aretuţa, uneori şi cu băiatul nostru, am asistat la multe, la foarte multe slujbe ortodoxe din ţara noastră, atât în Ardeal cât şi în Capitală. După exilul meu în Germania, apoi în America, am continuat să merg la bisericile româneşti ortodoxe. După ce am ajuns în Statele Unite, curiozitatea de scriitor m-a împins să vizitez şi biserici româneşti de alte culte. Şi iată – prin comparaţie – ce am descoperit: slujba de liturghie ortodoxă, de obicei aceea a Sf. Ioan Gură de Aur, care, privită din exterior, este foarte solemnă, minunată, înălţătoare, divină şi impunătoare, inspirată parcă din Liturghia venită din cer, mai ales atunci când biserica are un cor de elită, dar câte au un aşa cor? Din păcate şi de obicei, ea este cântată minute întregi doar de preot şi de dascăl, cu intrări şi ieşiri ceremonioase din altarul cu catapeteasmă aurită, cu miros frumos de smirnă şi tămâie, o aromă plăcută, izvorâtă din repetatele cadelniţări ale preotului îmbrăcat şi el în costum strălucitor, trecând ne face plecăciuni dese, îmi place tipicul ei şi chiar mă linişteşte, numai că această scenă am văzut că se repetă ca trasă la xerox de la o biserică la alta. Şi ce am mai văzut? Un continuu dialog între preot şi dascăl (în cazul bisericilor mari – răspunsurile le dă câte un cor minunat). Dar la majoritate bisericilor, la strana dascălilor există unu sau doi dascăli, ajutaţi uneori şi de câţiva amatori din jurul lor. Iar dascălii cântă – de fapt, citesc – în tonalităţi mai puţin bizantine şi mai cu seamă arabo-turceşti, tipul lor melodic de solfegiat monoton, un fel de lălăit pe nas la unii, ocupând mai mult de un sfert din durata serviciului, vocea lor alternând periodic cu cea a preotului din altar. Se instalează monotonia… Ce face poporul în acest timp? Poporul este o masă de simpli spectatori. Oamenii stau patru ore în picioare – patru ore! Înţelegi? Uneori şi mai mult. Este enorm, fratele meu, înţelegi? Este obositor, mai ales că mirenii din biserică vegetează ca o masă pasivă, neparticipantă, stand depţi, ţepeni şi mutându-şi greutatea corpului, alternativ, de pe un picior pe altul (rareori se mai şi îngenunchează), se închină, desmorţindu-şi mâinile, atunci când se deschid uşile altarului pentru a ieşi preotul din nou cu cadelniţa. Bătrânii obosiţi iau loc în stranele de pe margine. De copii nu mai vorbesc. După ce preotul intră şi iese iar în altar, de câteva ori, dascălii îşi reiau cântarea monotonă, punctată cu „Doamne miluieşte” repetat de 12 ori cu un”Aleluia” cântat şi el de câteva ori, iar oamenii din pronaosul bisericii stau de vorbă între ei, şoşotesc, unii povestesc ce-au mai dregut, ce-au mai făcut, cui i-a mai fătat vaca sau, mai rău, bârfesc ori râd de cine ştie cine din cei din jur… Vai de noi! Asta până iese preotul cu sfintele daruri. Atunci enoriaşii se mai potolesc oleacă şi stau tăcuţi, cu capul plecat sau îngenunchează, simulând pioşenia sau vreo profundă meditaţie rogativă… Apoi toţi, pentru câteva momente, tac, tac într-o pierdută cuminţenie şi aparent ascultă ce cântă părintele, însă cu gândurile aiurea. Când preotul ţine predica, de obicei o propovedanie de rutină, vorbeşte despre prăznuirea duminicii respective sau despre sfântul prăznuit în acea zi. Vorbeşte la modul general despre credinţă, despre pocăinţă, despre jertfa Mântuitorului sau chiar citeşte predica pe care a mai citit-o şi anul trecut, şi acum doi ani. Mai nimic despre mântuirea personală, despre explicarea pericopelor, despre moralitate ori viaţa veşnică. Şi lumea cască, se foieşte, tuşeşte, copiii plâng. Deseori, în multe biserici, mai ales când este mare înghesuială, în sărbătorirea Paştelui, preotul întrerupe slujba şi strigă: Vă rog, linişte, oameni buni! Linişte, fraţi şi surori! Ce Dumnezeu! Suntem în biserică, nu?! O clipă, lumea tace, apoi rumoarea se ia de la început. Se mai iese din amorţeală când se face coadă la sărutatul icoanei sau la miruit unde se sărută şi mâna preotului, sau când se stă la coadă la uşa din stânga altarului unde femeile vin cu lumânarea aprinsă în mână şi cu o hârtie cu nume scrise pentru acatiste (unele sunt blesteme să pedepsească Dumnezeu pe duşmani), sub hârtie fiind şi câţiva lei pentru părintele. Alte momente de animaţie se fac la ieşirea din biserică unde poţi fi servit cu o lingurţă-două de colivă sau cu un colac. Atunci vezi şi puzderia de săraci sau de ţigănuşi care întind mâna să-i ajuţi cu ceva… Femeile care se întorc de la biserică, atunci când se întâlnesc cu diferite cunoştinţe pe stradă şi când sunt întrebate cum a fost la biserică, mai toate răspund: „O, a fost taare frumoos şi taica părintele ne-a vorbit aşa frumoos…” La fel şi bărbaţii.  Dar dacă îi întrebi pe acei mireni să-ţi spună cele Zece Porunci, dacă ştiu vreo 4-5 din ele, iar dacă îi întrebi ce cuprinde Biblia sau cum se numesc evangheliştii, ridică mai toţi din umeri râzând, fiindcă 80% din populaţia ţării nu au citit niciodată Biblia. (La o anchetă făcută de TVR într-un sat, unii spuneau că Biblia a fost scrisă de Eminescu, alţii de Ion Creangă sau de popa din sat!)… Din nou: vai de noi! Şi la întrebarea de la recensământ, ce confesiune aveţi, toţi răspund cu mândrie: Noi suntem ortodocşi! Noi suntem creştini, domnule! Iar eu mă întreb: ce fel de creştini? Şi cine este vinovat de dezastrul acesta? Poate exagerez un pic, dar nu cred că-s prea departe de adevăr. Te rog să mă ierţi că-ţi descriu astfel pe coreligionarii tăi, deoarece cam aceasta este scena tipică a religiozităţii ortodoxe din România, scenă de rutină trăită de mine zeci şi zeci de ani, la rând, căci nici nu ştiam şi nici n-aveam idee că educaţia religioasă mai poate avea şi alte variante, cu totul deosebite de cele cunoscute de mine în sânul marii religii naţionale…

CPB: Care sunt acele „alte variante” şi unde le-ai întâlnit?

ID: Întâi le-am întâlnit în bisericile catolice şi luterane din Germania, unde slujba dura numai două ore şi unde biserica era plină de bănci, tot poporul şezând liniştit, fiecare în banca lui, de unde fiecare putea îngenunchea comod pe un suport mobil din dreptul băncii.  Nimeni nu şuşotea… În dreptul fiecărui loc, în faţa mea, în spaţiul din spatele spătarului, se afla un mic pupitru unde stăteau frumos aranjate o Biblie şi o carte de cântări. (Românii ar fi plecat cu ele acasă). După ce preotul şi-a terminat predica de la amvon, toată lumea s-a sculat în picioare ţinând cartea în mână şi împreună cu un cor şi cu o orgă, sutele de oameni din biserica aceea cântau într-un glas nişte imnuri cereşti înălţătoare din care eu n-am înţeles nici un cuvânt, căci nu ştiam nemţeşte, dar mi-au umplut ochii de lacrimi. Apoi lumea s-a aşezat şi s-au mai cântat alte şi alte cântece la fel de minunate, interpretate de toţi din cartea de cântari. Atunci m-am întrebat uimit: oare de ce întâii stătători ai Bisericii orientale de la Constantinopole şi Atena au interzis cu desăvârşire folosirea instrumentelor muzicale în bisericile ortodoxe? Şi tot eu mi-am răspuns: aha, ştiu de ce. Ca să nu-i imităm pe catolici, căci ei au aplicat supuşi ceea ce a poruncit Dumnezeu. Atunci nu mă mai interesa dacă erau eretici sau nu, căci iată ce ne-a poruncit El cu toată tăria: „Lăudaţi pe Domnul! Lăudaţi-L cu sunet de trâmbiţă, lăudaţi-L cu alăuta şi arfa! Lăudaţi-L cu timpane şi cu jocuri, lăudaţi-L, cântând cu instrumente cu coarde şi cu cavalul! Lăudaţi-L pe El în strune şi organe. Lăudaţi-L cu chimvale sunătoare, lăudaţi-L cu chimvale zăngănitoare! Tot ce are suflare să laude pe Domnul!” (Psalmul 150 din Biblie, versetele 1-6).” Şi mai sunt şi alte porunci de felul acesta, încălcate de ortodoxie. Pentru ce Patriarhiilor de la Ierusalim, Constantinopol, Atena, Moscova şi Bucureşti, nu daţi ordine să se respecte dorinţa Creatorului?  Când un preot din România a introdus o orgă mică electronică într-o biserică ortodoxă, a fost dat afară şi numai la protestele enoriaşilor a fost reprimit. Ce mizerie! Când am ajuns în America, am intrat într-o biserică Penticostală. Vă mărturisesc că acolo am fost şi mai impresionat decât de bisericile catolice din Germania, deoarece am auzit tot poporul cântând acompaniat de o orgă şi mai mare, cu cântece şi mai frumoase, iar eu le înţelegeam limba. Băncile erau ca la catolici, iar cărţile (Biblia şi cartea de cântari) existau la fiecare bancă. Disciplina era exemplară. Au vorbit doi pastori, dintre care unul predica despre jertfa pe cruce a lui Iisus cu lacrimi în ochi. Tot poporul plângea şi a vorbit atât de frumos încât mi-au dat şi mie lacrimile. Ca scriitor sunt foarte pretenţios la felul cum vorbesc oamenii. În cei peste 50 de ani cât am frecventat bisericile din România nu am întâlnit absolut nici un preot să vorbească cu atâta patos despre Dumnezeu sau să aibă lacrimi în ochi. Făcând o comparaţie, am constatat ceva trist: deşi studiază la seminar sau la facultatea de teologie sute de pagini de omiletică, preoţii noştri nu ştiu să predice! Nu te încălzesc cu nimic atunci când iau cuvântul în biserică. Deşi mi-au plăcut predicile acelor pastori penticostali, deşi după expunerile lor o famfară minunată acompania un splendid cor de tineri, atunci când biserica a început să se roage, toţi s-au sculat în picioare şi au început să strige, să gesticuleze cu mâinile în sus, să se agite, să se vaite şi să ceară plângând ajutorul lui Dumnezeu, toată această atmosferă de tânguială transformându-se în răcnete care m-au speriat şi care au durat vreun sfert de oră, încât entuziamul meu de la început a coborât brusc la zero. Deşi o respect şi acum, eu nu am mai intrat în biserica aceea niciodată, deoarece sunt convins că lui Dumnezeu îi plac oamenii care se roagă într-un fel mai lipsit de dramatizări sonore. Poate că românii aceia credincioşi erau sinceri în manifestările lor, însă eu aveam nevoie de o ambianţă mai calmă şi mai meditativă. Şi am găsit-o la o biserică baptistă, unde nu lipseau nici predicile de cea mai bună calitate, nici muzica de orgă şi instrumentală, nici corurile cele mai armonioase din câte am auzit şi nici oamenii cei mai serioşi şi mai simpatici. Dar ce m-a atras cel mai mult la baptiştii mei este bogăţia învăţăturilor biblice care se predică la un nivel teologic impresionant. La toate serviciile religioase există un dialog permanent între amvon şi enoriaşi. Nimeni nu şoşoteşte şi nimeni nu cască de plictiseală. Toţi sunt cu Bibliile în mână şi iau cuvântul pe rând ca să comenteze anumite capitole. Copiii, de asemenea, primesc o educaţie religioasă exemplară la clasele duminicale. Fiecare serviciu religios mă face să mă simt că am urcat o nouă treaptă spre cunoaşterea învăţăturilor Mântuitorului nostru. Toată suflarea este vie, interacţionând cu amvonul. Toată lumea, fără excepţie, citeşte şi cunoaşte bine Vechiul şi Noul Testament. Ne respectăm între noi şi ne simţim ca nişte fraţi. Nu zic că biserica baptistă este perfectă. Poate că am şi eu îndoielile mele în anumite privinţe, dar totuşi văd că aici mă simt în apele mele. După ce am învăţat mai bie engleza, am frecventat şi câteva biserici baptiste americane şi am luat obiceiul să urmăresc predica unor pastori americani de elită. Unii sunt oratori religioşi de cea mai înaltă clasă, cu un vocabular impresionant şi cunoştinţe teologice fascinante. Nu ştii ce să admiri mai întâi la apariţia lor pe micile ecrane: bogăţia tematică şi felul superior al expunerilor prezentate, talentul retoric, îmbinat cu o anumită măestrie actoricească, şarmul cu care evenimentele biblice ţi le face contemporane, absorbindu-te  în acţiunea lor. Suflul Duhului Sfânt pare a fi totdeauna deasupra lor. Se simte. Îl simţi. Ce păcat că preoţii noştri nu îi iau ca model de propagare a  învăţăturilor biblice în rândurile poporului român!

CPB: Te-am ascultat cu atenţie şi regret că Biserica Ortodoxă Română nu încearcă să devină o biserică mai reformatoare, mai curajoasă, mai vie şi mai plină de Duhul Sfânt precum doresc mulţi. Poate într-un viitor de aur se va întâmpla aşa ceva. Să fim optimişti. Până atunci să ne rugăm Părintelui Ceresc să o binecuvinteze şi să o împingă de la spate pentru ca ortodoxia să devină faima naţiunii noastre, o instituţie centrală, activă, înfloritoare în care poporul românsă aibă toată încrederea şi să o caute cu dumnezeiască râvnă. De asemenea, încerc să găsesc şi câteva cuvinte de încurajare, mărtirisindu-ţi că ai avut poate ghinionul să nu cunoşti personal şi preoţi ortodocşi români de mare valoare, pe care i-am cunoscut eu şi cu care am avut unele dintre cele mai frumoase şi mai utile conversaţii:  părintele Constantin Galeriu, părintele Ilarion Argatu, părintele Gheorghe Calciu Dumitreasa şi încă un preot de care nu cred că a auzit nimeni vreodată, regretatul părinte Marinescu din comunna Pleaşa, jud. Prahova, care, pe timpul comunismului, mergea cu Biblia în mână din casă în casă, citindu-le părinţilor şi copiilor din ea şi explicând amănunţit cuvântul lui Dumnezeu. Totdeauna el refuza orice ban care i se oferea. Ba, mai mult, la fiecare locuinţă pe unde trecea, lăsa ceva merinde, ceva bănuţi şi dulciuri pentru copii, deşi sfinţia sa era un preot aproape sărac. Măcar ca părintele Marinescu ar trebui să fie slujitorii altarului Bisericii Ortodoxe Române din zilele noastre. Aşa să ne ajute Bunul Dumnezeu!

Ati lecturat :

SĂ APROPIEM CERUL DE PĂMÂNT                                                  
Un dialog religios între scriitorii romani

CRISTIAN PETRU BALAN (SUA) si IOAN DAN (SUA)

(Cartea a aparut in 2012)
–––––––––––-PUTETI PRELUA SI PUBLICA ACEST MATERIAL !

Sculptura de Cristian Petru Balan (SUA)

–––––––––––––MUZICA

revista-hai-romania-marinmihai-spania-mihaimarin-wordpress-cMaria Cristina Craciun (Ave Maria)

 

 

Imagen relacionada

https://mihaimarin.files.wordpress.com/2017/02/marin-mihai-spania-citat-apocalipsa-iubire-credinta-dumnezeu.png?w=400

Maria Crăciun, considerată „o Shirley Temple a României”

„Eu nu mă mai joc cu păpuşile, cred că a trecut vârsta aia. Sunt foarte fericită pentru ceea ce fac, simt nevoia să cânt şi nu cred că aş face altceva în afară de muzică”

https://evz.ro/maria-craciun-considerata-o-shirley-temple-a-romaniei-889658.html   (miercuri, 17 martie 2010 )

Lasă un răspuns

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.