3 dec. 20203 dec. 2020 REVISTA ´´HAI, ROMANIA !´´ by Marin MIHAI (España) & Friends

Cronica literara. Daniela PATRASCU-Picături de suflet in “ PETALE GALBENE DE DOR” ( Editura “eCreator”)

Daniela Georgeta Patrascu (București)

———

Pentru o naștere deplină

Când m-am născut

credeam

că sunt singura care

văd altceva decât

ceea ce mi se oferă,

credeam că

e mai firesc să tac

decât să visez,

mai zvelt

să adorm pe nori

decât să curg a ploi,

să desenez infinitul

lunecând

printre scări

ce nu-mi arătau decât

săgeți spre cer.

Credeam că sunt

un sloi de gheață

din raze de soare verzi,

mă priveam în oglinzi adormite

și nu-mi recunoșteam umbra …

Acum știu că

nu sunt singura

care îndrăznește

să descopere cerul

adormind între

curcubeu și luceafăr.

De-abia acum.

Și eram atât de sigură că nu sunt,

așa de singură cât sunt,

încât

aș fi pus rămășag

pe o grămadă de stele,

doar pentru că

ele mă știu,

îmi sunt surate,

îmi sărută razele

adunându-mă

din cer și până în călcâie

doar pentru o naștere deplină.

–

Dor târziu

Aseară am realizat
că am uitat așa multe,
că viata m-a înghețat
un veac și jumătate,
că-mi pui pe suflet zâmbet
și alinări firești
și mă transformi în cântec
atunci când mă iubești.

Aseară încercam 
să pun geană pe geană,
însă nu izbuteam...
poate nu-s pământeană,
poate sunt doar un nor
rătăcit printre stele
plin de lacrimi și dor
și cu mii de probleme.

Poate sunt ambalaj
ce păstrează ascuns
dorul fără curaj
care-n versuri stă uns,
poate sunt doar o parte
de tăcere-n pustiu
atunci când ești departe
și-mi e dor, dor târziu...

Mai multe poezii ,cititi aici :

https://danielapatrascu.wordpress.com/

____________________________

DANIELA G. PATRASCU -“ PETALE GALBENE DE DOR”

Daniela Pătrașcu se înscrie în grupul „Desantul de femei” de la editura eCreator și vine în fața cititorilor cu o carte de poeme cu titlul „Petale galbene de dor”.
Primul poem, „Aș scrie un vers” pare mai degrabă o confesiune, o privire critică, reprezentată poetic, despre această lume și identificarea unei persoane, care asemeni autoarei, poate să înțeleagă zbaterea unei trăiri unice, menită să o facă să uite grozăviile unor vremi în care trăim.
Vers clasic, în rime, care păstrează cadența, dar prin modul cum folosește cuvintele nu este învechit, pulsează energie și merge hotărât pas cu pas, iar personalizarea versului te poartă într-o călătorie spirituală „din lumea asta plină de roboți” până la „aș scrie versu-acela plin de viață / pe care numai timpul să-l conserve”.
Cum se transformă speranța în credință și cum după ce treci prin toate vicisitudinile, deschizi poarta spre un alt nivel de înțelegere, unde trecutul nu mai are nicio putere de influență asupra vieții și asupra lacrimilor. O confesiune cinică despre iubire și speranță și legătura indestructibilă dintre ființa umană și creator.
Impresionant este modul cum face trecerile dintr-un plan în altul în poemul „Acum când”, ușurel ca o plutire și începe cu „Acum, când muza-mi pune” și alunecă ușor spre „Acum, când Cerul mare” și cade în hău „Acum, când fericirea” se destramă „Acum, când clipa vine” și ne reîntoarcem la muză. Un cerc existențial ce se rostogolește în fiecare zi între viață și moarte și cum vede autoarea modul personal prin care ne definește pe fiecare ca ființe unice, diversificate în acest univers.
Metafore de-o gingășie tulburătoare, precum „N-aș fi crezut că voi atinge clipa / când voi privi în ochii tăi, ca-n cer” ne obligă să gândim că iubirea nu are limite în intensitate, iar imaginația, visul și dorul deschid orizonturi nebănuite și trăiri emblematice.
Fără nicio îndoială viața este o luptă cu cei din afară și cu cel dinăuntru și cum influențează mediul și anturajul trecerea noastră prin această lume, de multe ori ne gândim că pentru a trece peste toate aceste apăsări ai nevoie de curaj și credință „Nici azi nu cred în lacrimile toate, / prin zâmbete nu le mai deslușesc, / eu mă pricep să mă târăsc pe coate / printre nămeți, să nu mă prăbușesc”.
Un poem cu titlu sublime, „Când mâna nu-mi mai tace” mi-a atras atenția prin mesajul pe care îl transmite o femeie matură, care o spune pe șleau despre cum a descoperit, trăit și a înțeles iubirea.
Nu se oprește la o persoană anume, dar căldura trăirilor ei autentice și toamna ca decor, sugerează că nimic nu este întâmplător „De-abia acum, când toamna mă îmbracă / în frunze ruginite și sălcii / realizez că nu a fost o joacă / să te găsesc, a trebuit să vii. // De-abia acum, când simt cum mă doboară / dorul acesta desfrunzit și rece, / când timpul mă învie și omoară, / am înțeles de ce un mit nu trece”. Iubirea, acest sentiment năucitor, capătă o dimensiune cosmică și la finalul poemului sună ca un verdict irevocabil, care ne lasă înmărmuriți „De-abia acum privesc încrezătoare / în râul meu de lacrimi argintii, / când te privesc în ochi și-ți sunt datoare / să te iubesc până mă voi topi”.
Întrebările care chinuie o ființă îndrăgostită sunt atât de reale și cum și eu mă regăsesc cu siguranță și alți cititori vor rezona pe aceeași lungime de undă în poemul „Câte nopți îmi vei răpi”, unde prin întrebări meșteșugite declanșează nostalgii „Oare cât să mai accept / tristeţea ce mă inundă? // Câţi ani oare peste mine / vor mai curge? Câte vise, / câte lacrimi şi suspine? / Câte file vor fi scrise? // Din petale de lalele, / câte nopţi îmi vei răpi? / Cât timp vor răsări stele / somnul îmi vei risipi?”.
Când o femeie spune iubitului că pentru ea este un „domn”, fără să vrei te gândești că stăpânul inimii ei a fost ridicat la rangul de apropiat al divinității.
Poemul „Al vieții mele domn” reprezintă o declarație de dragoste pură. Acest poem se poate înscrie în marile poeme ale lumii despre dragoste și nu putem să nu amintim pe Mawlana Jalalud din Rumi Balkhi, care a lăsat lumii ca moștenire poeme de o rară gingășie. Citind poemul descoperim că iubirea nu are dimensiune, am putea spune că este infinită, fiindcă depășește universul cunoscut. Prin versuri simple transmite un sentiment puternic înlănțuit cu mesajul și sinceritatea, iar modul cum o spune, cred eu, numai o femeie poate fi în stare să declare cu atâta ușurință un adevăr universal răsfrânt în fiecare ființă umană.
Poemul atinge corzile sufletului fiecărui cititor care se încumetă să-l citească cu ochii și cu inima. Și pentru a incita cititorii voi prezenta câteva versuri ce vor rămâne întipărite în memoria mea „Te voi iubi cum nimeni, niciodată / n-a izbutit sufletul să-ți atingă, / te voi iubi cu inima mea toată, / cum știu doar eu, timpul să nu ne-nvingă! // Te voi iubi, dintr-un motiv pe care / n-aș fi crezut nicicând c-am să-l rostesc, / te voi iubi doar pentru că-n uitare / nu mi-ai permis ca să te rătăcesc. // Te voi iubi, cum m-a-nvățat ursita, / și noptile acelea fără somn / când știam că doar eu îți sunt iubita, / iar tu mereu, al vieții mele domn”.
Măreția iubirii continua și în poemul „Cât te iubesc”, unde autoarea se dezlănțuie și declară în fața noastră, a cititorilor și parcă vedem aievea cum eterna Evă își exprimă o iubire asumată, definitivă, în fața noastră și deopotrivă în fața divinității.
Daniela Pătrașcu are un talent autentic pentru modul cum construiește versul din întrebări. Mesajul din spatele acestui demers poetic este însăși răspunsul. O tehnică rară, pe care am mai întâlnit-o de câteva ori, dar în această carte o definește foarte clar pe autoare.
Stările prin care trece o ființă iremediabil pierdută, cu bună știință, în universul iubirii, pot induce uneori că dragostea e un blestem, alteori „visul meu blând, scump și mare” și prin puterea lăuntrică care clădește speranțe, de cele mai multe ori „de dorul tău”. O altă stare este una de implorare a lui Dumnezeu, printr-un poem rugăciune, unde se referă la tot ce a primit „Mulțumescu-Ți Doamne Sfinte / pentru ceea ce-mi oferi, / pentru vers, pentru cuvinte, / pentru tot ce-am trăit ieri …”.
Cartea Danielei Pătrașcu „Petale galbene de dor” ne trimite la simbolul acestei culori. În China antică galbenul reprezintă simbolul „Centrului” și prin extrapolare, centru ființei umane este sufletul dominat de iubire față de semeni și față de Dumnezeu, prima are legătură cu perpetuarea speciei umane, iar a doua cu existența divinității ce imprimă speranță și continuitate în existența noastră pe acest pământ. Galbenul mai este interpretat ca fiind culoarea Soarelui și ajungem la iarăși la simbolul „Centrului”. Prin natura sa duală este „culoare intuiției atât de ușor de derutat, a suspiciunii, a presimțirii, în care se află totuși o forță solară de un gen aparte, care pătrunde și iluminează” (Aeppli).
Am speranța că Daniela Pătrașcu nu se va opri aici și va continua să scrie și să ne încânte cu sinceritatea ei specific unei femei mature care înțelege rostul nostru în această viață și obligația de a transmite la urmași magia iubirii. NICOLAIE TOMA