Interviu.Poetul MIRCEA DINESCU: “ℙ𝕊𝕥̗𝕚𝕟𝕚 𝕒𝕞 𝕗𝕠𝕀𝕥, 𝕞𝕊𝕝𝕥̗𝕚 𝕒𝕞 𝕣𝕒̆𝕞𝕒𝕀!”


„ℙ𝕊𝕥̗𝕚𝕟𝕚 𝕒𝕞 𝕗𝕠𝕀𝕥, 𝕞𝕊𝕝𝕥̗𝕚 𝕒𝕞 𝕣𝕒̆𝕞𝕒𝕀!”

𝑰𝒏𝒕𝒆𝒓𝒗𝒊𝒖𝒍 𝒊𝒏𝒕𝒆𝒈𝒓𝒂𝒍 𝒅𝒊𝒏 𝑚𝒅𝒆𝒗𝒂̆𝒓𝒖𝒍

BEBAE522-A961-46CA-B785-7D5DE5B237A9

𝐋𝐮𝐧𝐚 𝐚𝐜𝐞𝐚𝐬𝐭𝐚 𝐢̂𝐧𝐜𝐞𝐩 𝐟𝐢𝐥𝐊𝐚̆𝐫𝐢𝐥𝐞 𝐩𝐞𝐧𝐭𝐫𝐮 𝐞𝐊𝐢𝐬𝐢𝐮𝐧𝐞𝐚 „𝐏𝐚𝐞𝐳𝐢𝐞 𝐬̗𝐢 𝐃𝐞𝐥𝐢𝐜𝐚𝐭𝐞𝐭̗𝐮𝐫𝐢”. 𝐂𝐞 𝐝𝐞𝐚𝐬𝐞𝐛𝐢𝐫𝐢 𝐯𝐚𝐫 𝐠𝐚̆𝐬𝐢 𝐭𝐞𝐥𝐞𝐬𝐩𝐞𝐜𝐭𝐚𝐭𝐚𝐫𝐢𝐢 𝐭𝐞𝐧𝐭𝐚𝐭̗𝐢 𝐬𝐚̆ 𝐜𝐚𝐊𝐩𝐚𝐫𝐞 𝐚𝐜𝐞𝐚𝐬𝐭𝐚̆ 𝐞𝐊𝐢𝐬𝐢𝐮𝐧𝐞 𝐜𝐮 „𝐏𝐚𝐥𝐢𝐭𝐢𝐜𝐚̆ 𝐬̗𝐢 𝐃𝐞𝐥𝐢𝐜𝐚𝐭𝐞𝐭̗𝐮𝐫𝐢”?

Știți vorba aia: aceiași Mărie cu altă pălărie. Ar fi păcat să schimbăm prea tare formatul unei emisiuni începută în urmă cu zece ani la Realitatea TV, trecută prin TVR și găzduită acum de o televiziune care încearcă să se reinventeze. Măria nu pare prea obosită iar croiul pălăriei poate fi mai dezinvolt și mai cu vino-ncoa. Filosoful borșit și indignat că pun zeamă de portocale în pilaful de urzici și sfeclă roșie în cîrnăciorii oltenești, n-are decît să tragă în continuare pe nări praful obținut din pisarea acelui gîndac sudamerican numit Coșenilă sau Dactylopius coccus, cu care industria mezelurilor își colorează salamalîcurile. Cu o sută de ani în urmă băștinașii își vopseau cu acea pulbere roșie țesăturile. Acum unii își revopsesc biografiile ca o dovadă că viața noastră este în continuare o boiangerie destul de veselă.

𝐂𝐮𝐊 𝐩𝐥𝐚̆𝐧𝐮𝐢𝐭̗𝐢 𝐬𝐚̆ 𝐬𝐭𝐫𝐞𝐜𝐮𝐫𝐚𝐭̗𝐢 𝐩𝐚𝐞𝐳𝐢𝐚 𝐩𝐫𝐢𝐧𝐭𝐫𝐞 𝐚𝐜𝐭𝐢𝐯𝐢𝐭𝐚̆𝐭̗𝐢𝐥𝐞 𝐜𝐮𝐥𝐢𝐧𝐚𝐫𝐞?

Așa cum un sculptor își extrage lucrarea dintr-un bloc de piatră și poezia poate fi extrasă dintr-o pătlăgică vînătă. Cine caută poezia doar între coperțile unei cărți se usucă înainte de vreme. Ar fi o idee ca seară de seară la Prima TV să recit o poezie la emisiunea ,,Noapte bună părinți”, fiindcă în mitologie harfa poetului îmblînzea fiarele.

𝐈̂𝐧 𝐚𝐜𝐞𝐚𝐬𝐭𝐚̆ 𝐩𝐞𝐫𝐢𝐚𝐚𝐝𝐚̆, 𝐯𝐚̆ 𝐬𝐢𝐊𝐭̗𝐢𝐭̗𝐢 𝐊𝐚𝐢 𝐝𝐞𝐠𝐫𝐚𝐛𝐚̆ 𝐩𝐚𝐞𝐭 𝐬𝐚𝐮 𝐚𝐊 𝐝𝐞 𝐚𝐟𝐚𝐜𝐞𝐫𝐢?

Unii își închipuie că negustoria e incompatibilă cu poezia și că e obligatoriu ca poetul să urle noaptea la lună și să stea cu nasul vîrît în boscheții de trandafiri. La două zeci de ani genialul Rimbaud făcea comerț cu sclavi și cu pepite de aur. Părintele poeziei americane moderne, Carl Sandburg, avea o fermă de capre în Kansas. Cine-i scria versurile? Poetul sau căprarul?

𝐀𝐭̗𝐢 𝐩𝐮𝐛𝐥𝐢𝐜𝐚𝐭 𝐢̂𝐧 𝟐𝟎𝟏𝟗, 𝐝𝐮𝐩𝐚̆ 𝐚 𝐥𝐮𝐧𝐠𝐚̆ 𝐩𝐚𝐮𝐳𝐚̆, 𝐯𝐚𝐥𝐮𝐊𝐮𝐥 „𝐒𝐜𝐚𝐮𝐧𝐮𝐥 𝐜𝐮 𝐭𝐫𝐞𝐢 𝐩𝐢𝐜𝐢𝐚𝐚𝐫𝐞”. 𝐂𝐮𝐊 𝐯-𝐚𝐭̗𝐢 𝐡𝐚𝐭𝐚̆𝐫𝐚̂𝐭 𝐬𝐚̆ 𝐬𝐜𝐚𝐚𝐭𝐞𝐭̗𝐢 𝐚𝐜𝐞𝐬𝐭𝐞 𝐩𝐚𝐞𝐊𝐞 𝐥𝐚 𝐥𝐮𝐊𝐢𝐧𝐚̆?

Pauza nu-i chiar așa de lungă fiindcă acum patru ani am mai scos o cărticică numită „Colierul din bomboane de colivă”. Poate credeți că am fost finanțat de Patriarhia Română, fiindcă despre ea nu a vorbit decît marele critic literar Alex Ștefănescu în emisiunea sa de la Trinitas, mai vie și mai strălucitoare decît mortăcioasele rubrici culturale de la televiziunile necredincioșilor.

𝐂𝐮𝐊 𝐚𝐭̗𝐢 𝐭𝐫𝐚̆𝐢𝐭 𝐩𝐚𝐧𝐝𝐞𝐊𝐢𝐚 𝐥𝐚 𝐏𝐚𝐫𝐭 𝐂𝐞𝐭𝐚𝐭𝐞? 𝐈̂𝐧 𝐜𝐞 𝐊𝐚̆𝐬𝐮𝐫𝐚̆ 𝐚𝐭̗𝐢 𝐫𝐞𝐬𝐢𝐊𝐭̗𝐢𝐭 𝐢𝐳𝐚𝐥𝐚𝐫𝐞𝐚 𝐩𝐞 𝐜𝐚𝐫𝐞 𝐚𝐮 𝐜𝐮𝐧𝐚𝐬𝐜𝐮𝐭-𝐚 𝐚𝐭𝐚̂𝐭 𝐝𝐞 𝐊𝐮𝐭̗𝐢 𝐚𝐚𝐊𝐞𝐧𝐢?

Știți care-i teoria mea despre pandemie? Virusul care și-a petrecut copilăria în grotele chinezești, caută locuri asemănătoare unde să puiască: în holurile înăbușitoare ale spitalelor, în peșterile metrourilor, în căminele de suferință ale bătrînilor abandonați amirosind a mucegai și a mîncare rîncedă. Virusul urăște soarele, se sufocă în briza mării și nu suportă Dunărea cu pădurile ei de plop care produc de opt ori mai mult oxigen decît pădurile de brad. D’aia am propus eu ca paturile celor suferinzi să fie instalate pe malurile rîurilor sau pe țărmul mării unde astă vară, din sutele de mii de turiști care au socializat în veselie pe plajă, nu am văzut măcar unul să cadă lat, cum s-a întîmplat în sălile de așteptare ale gărilor din China. Intubații care s-au asfixiat în spitalele noastre blestemate n-ar fi murit dacă ar fi fost conectați la briză, înconjurați de cei apropriați care i-ar fi vindecat cu dragostea lor. Miracole nu există decît acolo unde funcționează iubirea, nu în anticamerele morții unde pacienții din orașul președintelui au sfîrșit legați de pat să nu uite că au prins și epoca binefăcătoarelor cătușe, al căror clinchet îl auzim săptămînal.
Din fericire Portul Cultural Cetate pare din altă lume, că nu degeaba am scris eu pe vremuri poezia „Pe rîu sînt oamenii mai buni”.

𝐃𝐞𝐧𝐮𝐊𝐢𝐫𝐞𝐚 𝐫𝐞𝐬𝐭𝐚𝐮𝐫𝐚𝐧𝐭𝐮𝐥𝐮𝐢 𝐝𝐮𝐊𝐧𝐞𝐚𝐯𝐚𝐚𝐬𝐭𝐫𝐚̆ 𝐝𝐢𝐧 𝐂𝐞𝐧𝐭𝐫𝐮𝐥 𝐕𝐞𝐜𝐡𝐢 „𝐋𝐚𝐜𝐫𝐢𝐊𝐢 𝐬̗𝐢 𝐬𝐟𝐢𝐧𝐭̗𝐢” 𝐞𝐬𝐭𝐞 𝐢𝐧𝐬𝐩𝐢𝐫𝐚𝐭𝐚̆ 𝐝𝐞 𝐚 𝐜𝐚𝐫𝐭𝐞 𝐬𝐜𝐫𝐢𝐬𝐚̆ 𝐝𝐞 𝐄𝐊𝐢𝐥 𝐂𝐢𝐚𝐫𝐚𝐧. 𝐏𝐚𝐯𝐞𝐬𝐭𝐢𝐭̗𝐢-𝐧𝐞, 𝐥-𝐚𝐭̗𝐢 𝐜𝐮𝐧𝐚𝐬𝐜𝐮𝐭 𝐩𝐞 𝐟𝐢𝐥𝐚𝐳𝐚𝐟?

În 1990, la Editura Albin Michel, mi-a apărut o carte de versuri cu o scurtă postafață scrisă de Eugen Ionesco. Cu acea ocazie l-am cunoscut și pe Emil Cioran care m-a invitat în celebra sa mansardă pariziană unde cea mai frumoasă octogenară din lume ne-a gătit cina. Eu care vorbeam o franceză de baltă l-am auzit pe Cioran vorbind cu fervoare românește, despre Coasta Boacii, despre teribilul Petre Țuțea, despre salata de susai și brînza de burduf, despre fata unui popă din Sibiu de care se îndrăgostise cînd avea șapte ani.
Așa am pus la cale o vizită în România, după o absență de o jumătate de veac, a celor mai mari scriitori din exil care se tachinau cu farmec adolescentin, închipuindu-și cum va decurge întîlnirea lor cu fetele de care fuseseră înamorați în anii ’40. Îmi amintesc cum Eugen Ionesco îmi cerea să-l întîmpin la Aeroportul Otopeni cu un cărucior pe rotile fiindcă se mișca mai greu ca agilul Cioran.
N-au trecut nici trei zile și prima mineriadă a aruncat în aer nu doar imaginea României ci și șansa ca îngerii exilului românesc să pogoare, bătrîni și fericiți, pe scara lui Iacob, pe pămîntul unde se născuseră.
Numindu-mi restaurantul din Centrul Vechi după o carte din tinerețe a lui Cioran, nu cred că am comis o blasfemie și mai degabă am făcut o reverență în fața celui ce, scriind despre neajunsul de a se fi născut, mi-a oferit mie șansa nesperată de a bea împreună cu el o sticlă cu vin.

𝐀𝐊 𝐚𝐟𝐥𝐚𝐭 𝐜𝐚̆ 𝐚𝐭̗𝐢 𝐢̂𝐧𝐯𝐚̆𝐭̗𝐚𝐭 𝐬𝐚̆ 𝐠𝐚̆𝐭𝐢𝐭̗𝐢 𝐝𝐞 𝐥𝐚 𝐛𝐮𝐧𝐢𝐜𝐮𝐥 𝐝𝐮𝐊𝐧𝐞𝐚𝐯𝐚𝐚𝐬𝐭𝐫𝐚̆. 𝐂𝐞 𝐚𝐊𝐢𝐧𝐭𝐢𝐫𝐢 𝐢𝐊𝐩𝐚𝐫𝐭𝐚𝐧𝐭𝐞 𝐩𝐚̆𝐬𝐭𝐫𝐚𝐭̗𝐢 𝐝𝐢𝐧 𝐜𝐚𝐩𝐢𝐥𝐚̆𝐫𝐢𝐞 𝐢̂𝐧 𝐜𝐞 𝐩𝐫𝐢𝐯𝐞𝐬̗𝐭𝐞 𝐫𝐞𝐥𝐚𝐭̗𝐢𝐚 𝐜𝐮 𝐛𝐮𝐧𝐢𝐜𝐢𝐢?

Într-o viitoare carte de memorii o să vorbesc mai mult despre bunicul meu Gheorghe Badea, maistrul grădinar al boierului Berceanu – care n-are nicio legătură cu pseudonimul politicianului din Craiova.
În bordeiul său de pe malul Ialomiței, unde avea o grădină de zarzavat din care a trăit ca liber profesionist, am luat prima lecție de gătit în clasa întîia: ardei iuți copți pe jar, batjocoriți cu usturoi, cu ulei din semințe de dovleac și cu oțet de mere, lîngă o pastramă de capră cățărată pe un munte de mămăligă… . La opt ani vindeam în piață la tarabă ca ajutor al său, roșii numite inima boului, sămînță de flori și buchețele de busuioc. La zece ani m-am lăsat de negustorie că începuse să-mi fie rușine de fetițele care veneau prin tîrg cu mamele lor, dar m-am răzbunat mai tîrziu, publicând volumul ,,Rimbaud negustorul”. Eram deja adolescent cînd am fugit într-un suflet să-l anunț că americanii, după care s-a tot uitat pe cer în speranța că ne vor elibera, au ajuns pe lună. Mi-a tăiat-o scurt: „Ce tot vorbești măi nepoate, că asta-i propagandă comunistă. Auzi?! Propagandă comunistă!”. Zadarnic am încercat eu să-i explic că nu rușii au aselenizat ci americanii. N-a crezut o iotă și a murit cu convingerea că toată povestea a fost o propagandă comunistă ordinară.

𝐂𝐮𝐊 𝐯𝐚̆ 𝐬𝐢𝐊𝐭̗𝐢𝐭̗𝐢 𝐜𝐚̂𝐧𝐝 𝐚𝐣𝐮𝐧𝐠𝐞𝐭̗𝐢 𝐢̂𝐧 𝐚𝐫𝐚𝐬̗𝐮𝐥 𝐧𝐚𝐭𝐚𝐥, 𝐒𝐥𝐚𝐛𝐚𝐳𝐢𝐚?

Pentru mine orașul în care m-am născut există doar în Cosmos, pe o planetă străină, ca în Solaris. În 1988, buldozerele mi-au dărîmat casa părintească înconjurată de o livadă de caiși. Zadarnic am încercat eu să conving autoritățile locale că-i păcat să o distrugă, că, cine știe, o să ajung și eu celebru și se va transforma într-o casă memorială care ar da bine într-un orășel de cîmpie ocupat de blocuri muncitorești. Tovarășul Glodeanu, secretarul cu propaganda pe județ, a rînjit sardonic și a doua zi a făcut-o praf. După 1990, când s-a prăvălit capitalismul peste oraș, cineva m-a propus să devin cetățean de onoare. Am căzut însă la votul pesediștilor și ai cățeilor lui Vadim, în a cărui haită lătra deja cu foc împotriva mea, în revista România Mare, chiar tovarășul Glodeanu care ajunsese la București stâlp de bază al noului partid. Au încercat ei să dreagă busuiocul după cîțiva ani, dar pentru mine casa părintească e tot în cosmos.

𝐃𝐞 𝐜𝐞 𝐚𝐭̗𝐢 𝐚𝐥𝐞𝐬 𝐬𝐚̆ 𝐬𝐭𝐮𝐝𝐢𝐚𝐭̗𝐢 𝐥𝐚 𝐅𝐚𝐜𝐮𝐥𝐭𝐚𝐭𝐞𝐚 𝐝𝐞 𝐙𝐢𝐚𝐫𝐢𝐬𝐭𝐢𝐜𝐚̆ 𝐚 𝐀𝐜𝐚𝐝𝐞𝐊𝐢𝐞𝐢 𝐒̗𝐭𝐞𝐟𝐚𝐧 𝐆𝐡𝐞𝐚𝐫𝐠𝐡𝐢𝐮?

Cred că în Wikipedia prima frază a biografiei mele romanțate sună cam așa: „Mircea Dinescu a absolvit Facultatea de Ziaristică a Academiei Ștefan Gheorghiu”. Care va să zică mai întîi am absolvit Facultatea de Ziaristică și pe urmă m-am născut și m-am apucat de scris. Alții au afirmat că Facultatea ar fi fost pe lîngă CC al PCR. Inițial a funcționat la Universitate și apoi au mutat-o în poala lui Ștefan Gheorghiu. Păi întreaga Românie era sub tutela CC al PCR, că doar la Facultatea de Filosofie din București nu predau alb – gardiștii.
Cînd am terminat liceul, am dat la teatru și am căzut cu brio. Eram cam sîsîit. La proba de dans m-am bîțîit penibil iar cînd șefa Comisiei m-a întrebat cine sunt autorii poeziilor pe care le-am recitat și am răspuns că sunt scrise de mine, a țipat că sunt un cabotin și că poezia ,,Sînt tînăr Doamnă” e o traducere din Baudelaire. Drept care m-a zvîrlit afară pe scări.
Așa am ajuns să fac armata la MAI, la Slatina, unde poetul grațios învăța la poligon cum să omoare oameni: „Foc în aer, foc în picioare, foc în plin!”. După un an și patru luni am ieșit de acolo cu gradul de soldat fruntaș mai vulnerabil și mai melancolic decît intrasem. În ziua liberării, cînd ni s-au dat înapoi hainele civile și cînd ne-au suit în camioane să ne ducă la gară, eram ferm convins că ne păcălesc și că ne vor lăsa la poarta altei garnizoane unde vom fi din nou tunși la zero și băgați la etuva de omorît păduchii recruților.
Între timp îmi apăruse cartea de debut, „Invocație nimănui” pentru care am luat Premiul Uniunii Scriitorilor. La douăzecișidoi de ani Fănuș Neagu m-a angajat cu salariul de portar la Asociația Scriitorilor din București unde am lucrat la Almanahul literar alături de marele grafician boem Florin Pucă. Fiindcă nici el nu avea casă am dormit vreo doi ani, alături de el pe colecția de ziare a instituției, pînă cînd, într-o duminică, Florin Pucă, nemaiavînd bani nici pentru o votcă mică, mi-a dat doi lei să-i cumpăr o sticluță cu carmol de la farmacie, ca să i se astîmpere tremurul mîinilor. Îngrozit, am refuzat să-i înlesnesc decăderea de la votca Stalicinaia la carmolul românesc și atunci tot el a găsit soluția salvatoare, care mi-a schimbat viața. Am ajuns la Casa de Creație de la Palatul brâncovenesc din Mogoșoaia, unde din acea zi am locuit cinci ani într-o cămăruță la mansardă cu vedere spre vechea bisericuță străjuită de un castan împodobit cu păuni vii care mă salutau dimineața cu chiunatul lor princiar.
Peste puțin timp am aruncat șapca de portar și am fost angajat la revista Luceafărul ca redactor, cu o jumătate de normă și cu șapte sute de lei pe lună în buzunar. În ciuda faptului că între timp luasem încă un premiu al Uniunii Scriitorilor și chiar Premiul Academiei Române pentru volumul ,,Proprietarul de poduri”, s-a ivit o mică problemă: nefiind proprietarul vreunei diplome universitare nu puteam funcționa ca redactor la o revistă a Uniunii Scriitorilor. Așa am ajuns la infama Facultate de Ziaristică, la fără frecvență, ca să nu-mi pierd timpul , leafa și serviciul. Sigur că mi-ar fi plăcut ca ziaristica să se practice într-o firidă a Mânăstirii Căldărușani ca pe vremea lui Ion Creangă. Dar ai dracu comuniști au zis că Facultatea e a lor că pînă și superbele studente de la ICEF scriu cu trupurile lor fragede, pe stadioane, numele celui mai iubit fiu al poporului.
Diferența dintre mine și ele e că eu am scris numele conducătorului iubit, pentru prima oară-n viață, în limba franceză, în ziarul Libération.

𝐈̂𝐧𝐚𝐢𝐧𝐭𝐞 𝐝𝐞 𝐑𝐞𝐯𝐚𝐥𝐮𝐭̗𝐢𝐞, 𝐚𝐭̗𝐢 𝐚𝐜𝐚𝐫𝐝𝐚𝐭 𝐢𝐧𝐭𝐞𝐫𝐯𝐢𝐮𝐫𝐢 𝐩𝐞𝐧𝐭𝐫𝐮 𝐩𝐫𝐞𝐬𝐚 𝐟𝐫𝐚𝐧𝐜𝐞𝐳𝐚̆ 𝐬̗𝐢 𝐠𝐞𝐫𝐊𝐚𝐧𝐚̆ 𝐢̂𝐧 𝐜𝐚𝐫𝐞 𝐜𝐫𝐢𝐭𝐢𝐜𝐚𝐭̗𝐢 𝐫𝐞𝐠𝐢𝐊𝐮𝐥 𝐂𝐞𝐚𝐮𝐬̗𝐞𝐬𝐜𝐮. 𝐂𝐮𝐊 𝐥-𝐚𝐭̗𝐢 𝐝𝐞𝐬𝐜𝐫𝐢𝐞 𝐩𝐞 𝐌𝐢𝐫𝐜𝐞𝐚 𝐃𝐢𝐧𝐞𝐬𝐜𝐮 𝐝𝐢𝐧 𝟏𝟗𝟖𝟗?

În mod normal un absolvent al facultății de ziaristică ar fi trebuit sa facă o mare carieră. Îți trebuia un singur accesoriu: o linguriță cu care să mănînci căcat. Unii s-au căznit săracii, cu polonicul.
Eu am refuzat însă lingurița cu pricina și cînd ministrul tineretului de atunci, Ion Traian Ștefanescu, m-a chemat la CC al UTC să mă întrebe de ce nu figurez în Omagiul care se pregătea cu ocazia împlinirii a șaptezeci de ani ai tovarășului: „Nu vrei și tu să urci pe scara ierarhică!? Esti fiu de lăcătuș mecanic, ai absolvit o facultate serioasă, vrei să trăiești cu o jumătate de normă în loc să te pun mîine redactor șef peste netalentații care sînt șefii tăi!? Ia o foaie de hîrtie și scrie și tu ceva de ziua tovarășului. Nu neapărat cu numele că uite am pe masă volumul gata de trimis la tipografie și marele Geo Bogza zice că șaptezeci de trandafiri înfloresc în luna ianuarie”. Poate ai și tu o floare după care ești pasionat a zis el zîmbind cu subînțeles, uitîndu-se la mine nu ca la un pui de gostat ci ca la un cocoșel de munte.
„Știți, eu nici de ziua maică-mii pe care o iubesc enorm, nu-i scriu poezii omagiale în presă ci o sărut cu mult drag cînd o văd. Credeți că tovarășul s-ar lăsa sărutat?”.
Derutat de răspuns, m-a privit cu o nesfîrșită milă, adăugînd:
„Cînd or să te arunce ăștia în groapa cu lei să știi că nu o să pot să te ajut”. La cîteva luni după acel dialog, am primit un telefon de la secretara sa, să mă prezint de urgență la cabinet. Ei bine, primul secretar al Comitetului Central al UTC m-a scos de braț pe hol și în timp ce ne plimbam singuratici, mi-a grăit cu un semiton mai jos decît vorbea de obicei: „Să știi că mi-a plăcut atunci ca nu ai făcut acel compromis. Cred că a fost mai bine pentru destinul tău. Te-am chemat să-ți spun că m-am hotărît să renunț la funcția mea și o să mă retrag la catedra facultății de drept unde sînt profesor. Să știi că mi-e lehamite și mie. Cred că sîntem chit acum?!”.
Trebuie să recunosc că destăinuirea sa m-a zguduit. Fiindcă nu-mi închipuiam că un activist de talia lui va avea curajul să rupă pactul cu diavolul. Din păcate, n-a avut pînă la urmă forța de a se ține de cuvînt. Poate și pentru că pe vremuri nu era chiar ușor să părăsești barca puterii fără să te îneci. S-a înnecat în final în apele sulfuroase ale istoriei, cînd, ca prim secretar al județului Dolj a trimis un tren plin de tineri cu cozi de lopată la Timișoara pe 20 Decembrie 1989, să se lupte cu „agenturili”. Sic transit gloria mundi.

𝐏𝐞 𝟐𝟐 𝐝𝐞𝐜𝐞𝐊𝐛𝐫𝐢𝐞 𝟏𝟗𝟖𝟗, 𝐚𝐭̗𝐢 𝐚𝐣𝐮𝐧𝐬 𝐢̂𝐧 𝐒𝐭𝐮𝐝𝐢𝐚𝐮𝐥 𝟒 𝐚𝐥 𝐓𝐞𝐥𝐞𝐯𝐢𝐳𝐢𝐮𝐧𝐢𝐢 𝐑𝐚𝐊𝐚̂𝐧𝐞. 𝐕-𝐚 𝐢𝐧𝐜𝐚𝐊𝐚𝐝𝐚𝐭 𝐟𝐚𝐩𝐭𝐮𝐥 𝐜𝐚̆ 𝐟𝐚𝐫𝐊𝐮𝐥𝐚 „𝐌𝐢𝐫𝐜𝐞𝐚, 𝐚𝐫𝐚𝐭𝐚̆ 𝐜𝐚̆ 𝐥𝐮𝐜𝐫𝐞𝐳𝐢”, 𝐫𝐚𝐬𝐭𝐢𝐭𝐚̆ 𝐝𝐞 𝐈𝐚𝐧 𝐂𝐚𝐫𝐚𝐊𝐢𝐭𝐫𝐮, 𝐚 𝐟𝐚𝐬𝐭 𝐭𝐫𝐚𝐧𝐬𝐟𝐚𝐫𝐊𝐚𝐭𝐚̆ 𝐢̂𝐧 „𝐌𝐢𝐫𝐜𝐞𝐚, 𝐟𝐚̆-𝐭𝐞 𝐜𝐚̆ 𝐥𝐮𝐜𝐫𝐞𝐳𝐢” 𝐬̗𝐢 𝐜𝐚̆ 𝐚 𝐜𝐚̆𝐩𝐚̆𝐭𝐚𝐭 𝐬𝐞𝐧𝐬 𝐩𝐞𝐢𝐚𝐫𝐚𝐭𝐢𝐯?

Ion Caramitru cu deformația sa profesională de regizor secund, voia săracu’ o punere în scenă mai pompoasă. Eu nu aveam nici un chef să mă dau talentat în acea piesă cu atît mai mult cu cît rolul meu era ceva mai vechi decît al lui Caramitru, fiindcă cu aproape un an în urmă îi fluturasem calfei de cismar lucrarea de diplomă pe la nas, dîndu-i papucii cu care a fugit pe 22 Decembrie în infern. Am avut totuși curajul de a anunța fuga dictatorului ca să iasă lumea din case, chestie plagiată de Iohannis mai tîrziu, dar pe invers.
Am zis curaj pentru că în ziua aceea toata servitorimea lui Ceaușescu stătea cu degetu pe trăgaci. Sigur că astăzi unii au îndoieli și chiar domnul Gabriel Liiceanu se joacă cu „ghemul încîlcit al acelor evenimente”, încercînd să-mi croșeteze alt pulover decît cel pe care îl purtam atunci. I-aș face cadou acel pulover cu condiția să-mi dea la schimb pijamaua cu dungi în care s-a auto-arestat la domiciliu chiar în acea zi.

𝐃𝐞 𝐜𝐞 𝐧-𝐚𝐭̗𝐢 𝐯𝐫𝐮𝐭 𝐬𝐚̆ 𝐚𝐯𝐞𝐭̗𝐢 𝐜𝐞𝐫𝐭𝐢𝐟𝐢𝐜𝐚𝐭 𝐝𝐞 𝐫𝐞𝐯𝐚𝐥𝐮𝐭̗𝐢𝐚𝐧𝐚𝐫?

Fiindcă certificatul cu pricina e o plastografie ordinară după „certificatul de ilegalist”.
Din pricina căruia multi găinari care au stat cu capul în nisip în anii 40’ au avut apoi pensii babane, s-au mutat în Cartierul Primăverii și au călătorit gratis cu trenul.
Cum a spus odată poetul suprarealist Ștefan Roll care chiar luptase în ilegalitate: „Puțini am fost, mulți am rămas!”

———

MIRCEA DINESCU -Țara, ca o colivă

Ca o scursură a străzii care se dă contesă
grija față de om scăpă din lesă.
Rozîndu-ne chiar paiul ce ne-a salvat din ape
grija față de om o să ne pape.
Mieroasă și flămîndă, scîrbavnica mătușe
ne va găti în sosul de pumni și de cătușe,
iar noi precum soldatul îndrăgostit de-o schijă
o s-o iubim că ne-a purtat de grijă,
că ne-a legat de glie și ne-a legat de paturi,
unde spitalul face pe-ascuns cu Moartea blaturi,
să ne cărăm coșciugul în cîrcă doar noi, singuri.
Că țara-i o colivă cu mult prea multe linguri.

revista-hai-romania-marinmihai-spania-mihaimarin-wordpress-cTALC TALK-INTERVIU DAT DE MIRCEA DINESCU  PLOIEȘTEANULUI DRAGOȘ PATRARU  

 VAL VALCU.Gabriel Liiceanu, atac ”sinucigaș” la Mircea Dinescu. Își pune singur mâna în cap

https://www.dcnews.ro/gabriel-liiceanu-atac-sinucigas-la-mircea-dinescu-isi-pune-singur-mana-in-cap_807305.html

Lasă un răspuns

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.