MIHAI CABA – „Numai poetul, ca păsări ce zboară…” Recenzie la volumul de versuri PĂSĂRILE INIMII de GHEORGHE A. STROIA ( Editura “ Armonii Culturale 2021)


Un dar de suflet, care mă onorează și mă obligă: MIHAI CABA – „Numai poetul, ca păsări ce zboară…” (recenzie la volumul de versuri PĂSĂRILE INIMII de Gheorghe A. Stroia)

În peisajul actualităţii noastre literare româneşti apariţia recentului volum de versuri „Păsările inimii”, Editura Armonii Culturale, 2021, semnat de Gheorghe A.Stroia, nimeni altul decât poetul şi scriitorul prolific al ultimului deceniu scriptoricesc, care-şi impresionează cititorii de fiecare dată printr-un discurs liric inconfundabil, izvorât, după propria-i declaraţie în „motto”-ul cărţii, din vibraţiile inimii sale aflate mereu în consonaţa trăirilor dornice de înălţate în zbor: „Doar inima ştie ce este zborul, / doar zborul ştie cum să ajungă la inimă, / fiecare dintre noi este dator unui zbor, / dar mai ales unei inimi…”. Desigur, prin generozitatea mesajului transmis în conţinutul său, poetul oferă cu dărnicie celor ce-l vor citi un nesperat „vaccin” pentru ieşirea cu bine din colapsul „pandemic” înfricoşător al lumii înconjurătoare. Şi câtă nevoie avem cu toţii, mai ales acum la vreme potrivnică, de o astfel de alinare sufletească…!
Privindu-i coperta cartonată, atrăgătoare prin lumină şi culoare şi titlul său deosebit inspirat, incitând curiozitatea, volumul „Păsările inimii” , frumos înfăţişat doritorilor, face şi o subtilă „trimitere de gând” către înaltul… univers poetic eminescian: „Numai poetul / Ca păsări ce zboară / Deasupra valurilor, / Trece peste nemărginirea timpului, / În ramurile gândului, / În sfintele lunci, / Unde păsări ca el / Se-ntrec în cântări.”

Intrând sfios, cu precauţia cititorului avid de poezie, în conţinutul celui de al 23 –lea volum liric (!) al autorului Gheorghe A. Stroia, mă surprinde plăcut „autoprefaţarea” acestuia, care vine cu inima deschisă în întâmpinarea celor care vor dori să-l lectureze, supunându-i mai întâi unei interogaţii de mare acuitate sufletească: „De ce mai avem nevoie de poezie?”. Într-adevăr, întrebarea aceasta vine într-un moment „de cumpănă”, când viaţa OMULUI pare că merge tot mai poticnit în ciclicitatea perpetuă a anotimpurilor, fără să aibă măcar zăbava „ascultării propriei respiraţii, fără răgazul clipei de a-şi lua inima în palme, ascultându-i vibraţiile…” Autorăspunsul dat este unul pe o aceeaşi măsură a propriei simţiri: „După chipul şi asemănarea Sa, EL ne-a dat POEZIA, puterea de a o simţi, puterea de a ne regăsi prin poezie!” Iar nuanţarea poetică a acestuia este una de mare sensibilitate, din care citez spre exemplificare doar un…”eşantion” de lirism:
„Dacă Poezie n-ar fi, / Nici Oameni n-ar fi, / Nici Vise, Trăire, / Nici Şoaptă, Vorbire, / Nici Glas de vioară, / Nici Dorul de ţară.” Să recunoaştem, dară: un răspuns-receptare ce merge direct la inima iubitorului de poezie şi nu numai…

Demn de reţinut ar fi şi faptul deloc întâmplător că eseul-prefaţă „De ce mai avem nevoie de poezie?” este datat de autor în chiar 21 Martie 2021 – Ziua Mondială a Poeziei!

De aici încolo drumul lecturii volumului de poezie este netezit de însuşi poetul printr-o aleasă nuanţare a invitaţiei sale: Cineva m-a întrebat odată: / „De ce să visăm?” / „Ca să putem trăi”, i-am răspuns. / VĂ INVIT LA VISARE!…

Şi cine n-ar da curs unei asemenea îmbietoare chemări, atâta vreme cât „foamea” noastră de poezie îşi are aseamănare întrutotul celei „a unei lumini grăbite / de o foame / de întuneric… / apăsătoare” ? (Foame).

Scenele pline de lirism sufletesc se succed în continuare cu repeziciunea „vitezei I cosmice”, în ipostaze inedite: „Simt / că mă preschimb / în păpădie!…” (Virus ucigaş), „Sunt verdele ierbii / ce tremură în vânt…” (Apăsare), „Ne jucăm / cu alţii, / cu noi înşine (Jocul), „Pe aripi de Timp, zburăm / mai sus, tot mai sus (…) dar, / din păcate, nu mai avem TIMP!..” (Timpul), „ne topim în neant, / fără să fi învăţat / pe deplin lecţia / dansului cu viaţa…” (Dansul cu viaţa), „rămân / un trandafir / prin ploi…” (Trandafiriu 1), „M-agăţ cu / inima de vară, / de-aroma / şi culoarea ei” (Trandafiriu 2), „rămân zbor, / prin plutirile / aripilor mele…/ abastre.” (Albastru), „Îmi ninge-o iarnă-n / fulgi de rouă, /…/ ninge-n al lumânării seu, / al iernii dulce Dumnezeu.” (Îmi ninge-o iarnă), „Primăvară, fă din suflet / Câmp întins de mărgărit, / Să devin al tău răsunet, / Dor, pe ram de tei iubit!” (Primăvară, tu mă iartă).

Uneori poetul cade într-o profundă meditaţie a „descărcării de sine” cu celeste răscoliri sufleteşti: „M-am descărcat / de furia lumii, /…/ mi-am descărcat / neputinţele, / le-am legat de cer, / cu aţă de timp. / Numai de Tine, / Doamne, / cum să mă descarc? / Îmi curgi în sânge / senin de ghiocei!…” (M-am descărcat), iar alteori este cuprins în respiraţia-i lirică de suflul proaspăt al câte unui „cub de aer” inspirator: „Cântă-mi, iubito, / melodia noastră, / pe strunele viorii / din lacrima ta / dulce-sărată…” (Noapte de foc), „Stele mii îţi şoptesc, / supuse, / Iubirea îmbrăcată în galaxii./…/ Fă-ne, Doamne, stele! / Atinge-ne!…” (Stele).

Mereu inamorat şi statornic fidel „adoratei sale” muze, nimeni alta decât iubita sa soţie, Maricica, considerată simţit şi declarativ „steaua mea norocoasă”, poetul îi închină în volum numeroase poezii, una mai drăgăstoasă ca alta: „eşti imaginea mea / în oglindă, / zorii stelelor, / cărările solare ale vântului / din care se naşte lumina; /…/ eşti…” (Îngemănare), „Nimic nu / seamănă cu tine, / Nici cerul şi / nici lutul alb, / doar totul pare / că în tine / a pus culoare-n / suflet dalb.” (Femeie), „La mulţi ani / Adorata mea, / iubita mea, cerul meu, universul meu” (Steaua mea norocoasă), „Azi este despre noi /…/ Despre fiecare zâmbet, / despre fiecare îmbrăţişare, / despre fiecare puls al imimii unuia / în pieptul celuilalt. / Despre jumătăţile de cer / pe care le-am unit într-un rai, / cu arome de flori.” (Primii 22), „Unde să-ţi pictez / nopţile, / pe ce să-ţi sprijin / cerul, / cu ce / să-ţi încalţ vântul? // – Pe tine! Cu tine! În tine!…” (Aş desena), „Pe tine / te-aş ascunde / în ochii mei, / în care se ridică / altarul jertfei, / într-o naivă / joacă a nemuririi!..” (Am ascuns). Să recunoaştem: E greu să mai afli astăzi asemenea mărturisiri de iubire curată!

După cum consemnează în „Repere biobibliografice”, poetul autor, Gheorghe A. Stroia, „fiul lui Andrei şi al Auricăi Stroia, fiind al 7-lea dintre cei 11 copii ai familiei”, n-ar fi putut să nu îndrepte zborul „păsărilor inimii” sale şi către „adorata sa familie” , căreia îi dăruieşte „culoarea vie / pe inimi blând / să vă mângâie, / să vă aducă / pace, fericire / şi dulce, dulce / Mântuire!…” (Maci de gând).
În acelaşi registru familial sufletesc de mare sensibilitate, amintirile părinţilor săi, „topiţi demult în Veşnicie”, sunt pentru poet la fel de „vii” şi „cutremurătoare” , iar dorul de ei rămâne neostoit în ciuda trecerii anilor: „Sunt ani de când / plecat-a printre îngeri, / pe drumul cel etern, / ca un pribeag. / Tăicuţul nostru / harnic şi puternic, / tăicuţul nostru – / cerul nostru drag.” (În amintirea ta), „Rămâi, măicuţo, / Vino din neanturi, / primeşte dorul meu / ca pe-o ofrandă, / trimite mâna ta / cea blândă, / să mângâie privirea / mea cea caldă!” (Am spus mereu), „Un glas aud / de dincolo de stele, / nu-mi amintesc / sau poate nu mai ştiu / de ce îmi e mereu, / mereu, mai drag, / un glas din depărtare / ce sună-atât de viu.” (Dincolo de stele).

Ca lector, trebuie să recunosc că aceste neasemuite „triluri de păsări cântătoare”, înălţate ca „o dulce suspinare” din inima poetului George Stroia către nemuritorii săi părinţi, îmi produc reverberaţia în „extenso” a unor neuitate „stihuri” închinate amintirii iubitei mele mame: „O, mamă ce mi-ai dat viaţa / Şi m-ai ferit de-orice necaz, / Spre tine-mi întorc mereu faţa / Cu lacrimi calde pe obraz.”

Familist convins şi iubitor, poetul nu-şi uită nici îndrăgitele sale surori, Rodica şi Cristina, cărora le trimite în dar din cuibul inimii sale „drăgăstoase păsărele”: „Eşti câmp / de flori, / în roşu, / alb şi verde, / paletă / de culori / din viaţa / ce ne vede.” (Câmp cu flori), „Mândră floare / de câmpie, / Surioara mea / cea dragă, /clipa stă / ca să aleagă / ce să-ţi / dăruiască ţie.” (Floare mândră). Un gând duios şi pentru neuitata soră, Dorina, cea plecată prea devreme către ceruri: „Care-i calea către tine, / nu e azi, dar va fi mâine, / În Lumină ne-om vedea, / Dulce surioara mea?…” (Frunză verde de salcâm).

Pe parcursul lecturării volumului „Păsările inimii” a poetului Gheorghe A.Stroia mi-a făcut plăcere să descopăr cu uimire şi câteva „similitudini” ale unor preferinţe comune, între care, floarea preferată – macul, la el: „S-au strâns / în mine / gândurile voastre, / în ale inimii / chilii sihastre, / s-au adunat / cu mâini / de rugăciune / în macul roşu / din timpul / de tăciune…” (Macul), la mine: „ I-am îndrăgit şi orişice s-ar spune, / Iubirii mele n-am cum a-i pune frâu, / Că-ntre spice ei par dulce minune, / Macii roşii din lanurile de grâu…” (Macii roşii); culoarea preferată – albastru, la el: „nopţi albastre, / gânduri albastre, / visuri albastre, /…/rămân zbor / prin plutirile / aripilor mele…/ albastre.” (Albastru), la mine: „Privesc ades în fapt de seară / Spre ceru-nalt şi plin de aştri, / Din care stelele-mi pogoară / Superbii trandafiri albaştri…” (Trandafiri albaştri).
Câteodată poetul se lasă ademenit de îndrăzneala propriului gând: „Te-ai gândit, / vreodată, / Poetule, că, / Muritor fiind, / ai putea deveni / Nemuritor? /…/ Că vei avea puterea / de a alinta vântul, / de a stinge / sau aprinde soarele, / de a potoli marea, / de a astâmpăra / setea sufletului / de lumină?” (Te-ai gândit?) sau de profunzimea acestuia: „doar clipa / poate privi destinul, / fără ca inima / să-şi plângă iubirea; // doar iubirea / poate privi înainte, / fără ca sufletul / să-şi plângă poezia.” (Doar).

Până şi „tăcerea” poetului, rareori exteriorizată, capătă un farmec şi un colorit aparte: „Tac mov şi alb / şi albastru, / în cerul de culori / ce-i înmuiat în floare, / aripi de îngeri sinilii / peste tăcerea mea / să zboare.” (Tac).

Dobândind din familie credinţa creştină strămoşească şi împărtăşindu-i crezul acesteia în lăuntrul fiinţei sale, e firesc ca poetul mărturisitor să înalţe Divinităţii Cerului toată slava şi închinăciunea sa: „De undeva de dincolo de stele, / Veghează Domnul dintre aştri, / plângând cu lacrimi mari, tăcute, / vărsate pe norii sihaştri. (Stele), „Măicuţă Sfântă, pururea Fecioară, / Cu ale Tale lacrimi, rugi fierbinţi, / Dă lumii pace şi credinţă mare, / Pe oameni fă-i copiii Tăi cuminţi.” (Măicuţă Sfântă). Ca mirean bine cumpănit în cuget şi simţire, nu se sfiieşte să dea semnalul „trezirii” co-naţionalilor săi: „ E ceasul / al douăsprezecelea, / bat clopotele Sufletului, / strigând cu glasul / sacrei euharistii: / Treziţi-vă!” (Poarta Timpului), dar şi să-şi reitereze propria-i misiune: „Voi pune rugăciunea în suflet ca balsam, / voi strânge-n braţe iarăşi pacea, prietenia, / iar zilele le-oi umple cu binefaceri noi / şi voi iubi mai tare curajul, omenia.” (Pro)misiune.

Poet–cetăţean, participant activ la viaţa şi tradiţiile comunităţii, promotor al mişcării culturale româneşti, Gheorghe A. Stroia nu pridideşte nicio clipă pentru a-şi acorda şi armoniza „strunele lirice” ale scriiturii sale la momentele însemnate, înălţătoare în spirit, din actualitatea socio-culturală a României. Atunci „păsările inimii” sale aduc în zbor dezinvolt mesajul său poetic pentru 15 ianuarie – Ziua Poetului şi a Culturii Naţionale (Spre care lumi, Eminului, Eminescul nostru), 24 ianuarie – Ziua Naţională a Unirii Principatelor Române ( Noi vrem să ne unim cu ţara, Slavă ţie, Cuza Domn), 31 august – Ziua Limbii Române (Îţi simt).

Din cele 126 de pagini ale volumului, încadrate fiecare într-un filigranat chenar cu motive florale, răzbat simţitoare suspine la momentul trist al plecării în Veşnicie a îndrăgitei actriţe Draga Olteanu Matei: „plâng, / lăcrimez, / mi-amintesc, / mă tânguiesc, / din drag, / pentru DRAGA!” ( Pe curând, DRAGA), dar şi chiote de bucurie la tradiţia sărbătorii de Dragobete: „Foaie verde toporaşi, / Veniţi, mândri românaşi, În hora de Dragobete / Să unim flăcăi cu fete!” (Strigă dragostea pe luncă). Însă, pare că cel mai melodios sună cântul de sfinţenie al colindelor străbune, îngânate într-un refren cu totul copleşitor: „Colinde, colinde sfinte, / Fulgi albi din zări venind, / Colinde, colinde sfinte, / Îngerii se-aud cântând!” (Colinde, colinde sfinte).

Pe deplin extaziat sufleteşte la încheierea lecturii volumului liric „Păsările inimii”, nu-mi mai rămâne de făcut nimic altceva decât să adresez calde felicitări autorului Gheorghe A.Stroia, prieten drag, urându-i pe mai departe, răstălmăcind un vers dintr-un catren al poetului: „vânt bun din pupă, poeziei” , dar şi recomandarea unei lecturi agreabile, tonifiante, pentru cititorii împătimiţi de poezie, ca păsări ce zboară…

Mihai Caba
Membru USR, Iași

Lasă un răspuns

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.