*NEWS*VEDETE*MUZICA*SPORT*PAMFLETE*HOROSCOP*CULTURA*ECONOMIE*TV*LEX*METEO*CURS VALUTAR*LOTO*CALENDAR CRESTIN-ORTODOX


180px-cristian_petru_balan

CRISTIAN PETRU BALAN, DARUINDU-NE COMORI DE CULTURA SI ARTA

scriitorul si artistul plastic cristian petru balan -sua

free counters thanks , for your visit !

Interviu realizat de scriitoarea si prezentatoarea tv. ADINA SAS-SIMONIAK din Chicago,aparut in www.orizontcrestin.com

Cristian Petru este fiul lui Tănase Bălan, profesor, şi al Margaretei Bălan, învăţătoare (născută Vasilescu).

Fotografie: Pentru că era un pui<br /> de om mic, în vârstă de 3 ani, mămica lui l-a numit pe Cristian Petru Bălan - Puiu. Şi sub diminutivul acesta, aproape ornitologic, îl cunosc mulţi până în zilele noastre, deşi numai puii de girafă poate că depăşesc 1,80 m şi de aceea nu prea răspund cu placere la acest apelativ. Iar poza de culoare sepia a fost făcută la un atelier fotografic din Haţeg.

S-a născut la Sibiu la 27 iunie 1936, dar a trăit mai mult în Prahova (la Ploieşti şi Boldeşti-Scăieni). Este căsătorit cu Dorina (născută Chivulescu), cosmetician-esteticiană şi are două fiice, profesoare: Codrina, profesoară de limbile italiană-franceză, şi Ozana, directoarea „Muzeului apelor” din Chicago.
În 1954, a absolvit liceul „IL Caragiale” din Ploieşti, unde a fost coleg de clasă cu pictorul Vladimir Zamfirescu şi cu scriitorii Bujor Nedelcovici, Alexandru Sincu, Mihai Negulescu şi Corneliu Şerban.
Fotografie: Cu o altă ocazie, am afirmat că îmi plac toate animalele şi că unele din ele, la rândul lor, mă plan şi ele pe mine. Probez această afirmaţie cu poza de faţă unde sunt împreună cu un viţel drăgălaş (un bouleţ)l, cum am avut şi eu unul pe care îl păşteam în<br /> copilărie. Sper să mă recunoaşteţi uşor: al doilea din stînga...Fotografie: Nu, nu sunt la Viena să vânez lebede pentru masa de prânz, ci la numai 5 minute de casa mea unde m-am împrietenit cu o lebădă. Vă rog să încercaţi să mângâiaţi o lebădă fără să o atrageţi cu mâncare. Nu cred că este prea simplu aşa ceva, fiindcă lebedele nu ies din apă când vrem noi (acceptă uneori să se apropie dacă le aruncaţi ceva de mâncare, dar numai de la distanţă, dar nu vor să fie atinse). Eu am atras una şi, precum se vede, s-a lăsat drăgălăşită de mine.
A urmat Facultatea de Zootehnie din Bucureşti din 1956. Şi-a continuat studiile, absolvind Universitatea din Bucureşti, Facultatea de română-istorie (1964), precum şi Colegiul Harry S. Truman din Chicago (1989), cu bursă Pell Grant, pentru cursuri de artă.
În ţară, timp de 26 de ani, a fost profesor gradul I de limba română, limba latină şi istorie, la diferite şcoli generale şi licee din judeţul Prahova şi a fost directorul celei mai vechi şcoli din Ploieşti (Şcoala nr. 3).
În 1985 a emigrat politic cu familia în Austria, apoi în America, la Chicago. Aici a lucrat ca asistent la Colegiul Truman, apoi ca traducător pentru limbile franceză, spaniolă, portugheză, italiană şi rusă la două mari companii americane, succesiv. La Chicago a înfiinţat prima emisiune de televiziune în limba română şi a editat pentru Academia Româno-Americană de Ştiinţe şi Arte buletinele ARA. A fost corespondent al Vocii Americii şi al Europei libere mai mulţi ani. Cristian Petru Bălan este membru al Uniunii Scriitorilor din România şi al Academiei Româno-Americane de Ştiinţe şi Arte, şi este consemnat în diferite cărţi şi dicţionare din SUA, Canada şi din ţară.
Şi multe altele s-ar putea spune despre Cristian Petru Bălan, dar îl lăsăm pe dânsul să răspundă întrebărilor noastre.

Adina: Când aţi debutat ca poet şi în ce revistă?

(foto: cristian petru balan.sculptura -veronica micle)

Pe când eram student, se auzea foarte des la radio un cântec al cărui refren suna cam aşa:  „Că nu e om să nu fi scris o poezie,/ Măcar odată, doar odată-n viaţa lui…”, iar Vasile Alecsandri afirma, în prefaţa culegerilor sale de poezii populare, că „Românul s-a născut poet”. Într-adevăr, conform cercetărilor unui Institut internaţional de folclor din Elveţia, s-a constatat că, în Europa, cel puţin, românii ocupă primul loc în diversitatea producţiilor folclorice, dintre care majoritatea sunt versuri. Au fost şi sunt atât de mulţi creatori de poezie, cei mai mulţi fiind anonimi, încât astăzi se spune în glumă că…”din doi români, trei sunt poeţi”. Dacă aşa stau lucrurile, din marele număr al anonimilor, am încercat să ies atunci când am debutat cu o poezie, „Început de primăvară”, în numărul din 2 aprilie 1956, al ziarului local ploieştean „Flamura Prahovei”. A fost foarte stranie senzaţia debutului. În ziua aceea mă simţeam altfel; eram fericit şi parcă mai puternic decât înainte. Vraja cuvântului tipărit îmi dădea curaj şi simţeam nişte fiori ameţitori… Astăzi a te exprima prin litere de tipar, prin ziare, prin reviste sau prin internet, a devenit ceva banal. Astăzi, la drept vorbind, mă impresionează mai mult scrisul de mână decât cel de tipar. Dar atunci aşa vedeam lucrurile. Şi toţi cei ca mine. Aveam 19 ani şi, spre bucuria mea, ziarul mi-a trimis prin poştă 80 de lei pentru acele versuri. Aceşti bani îi ţineam pe masă, lângă o carte cu poezii de Eminescu şi mă uitam cu drag la ei, fiind primul meu „salariu”.  Nu m-am atins deloc de aceşti bani cam vreo săptămână, timp în care am fost vizitat acasă de doi colegi de facultate. După ce aceştia şi-au încheiat vizita, când am vrut să-mi iau banii, i-ai de unde nu-i! Banii dispăruseră, fiind luaţi de unul din colegi. Aşa am ajuns la concluzia că, în afară de talentul poetic, unii români mai au şi alte talente…

Adina: Cu ce poeţi români aţi corespondat?

Nu mă pot lăuda că aş fi cunoscut un număr mare de celebrităţi din domeniul scrisului. Pe unii doar i-am văzut, fără să-i cunosc personal, pe alţii am avut norocul să-i cunosc mai îndeaproape. Fac parte din generaţia contemporană cu Blaga, Arghezi, Sadoveanu, George Călinescu, Marin Sorescu, Nichita Stănescu, Ioan Alexandru etc, însă i-am văzut de aproape pe Sadoveanu, pe Gala Galaction, pe Nichita, pe Eugen Barbu, pe Marin Preda, pe Victor Eftimiu, pe Perpessicius, pe Mihai Beniuc, pe Petre Ghelmez, pe Marin Sorescu şi pe mulţi alţii care nu sunt chiar stâlpii de bază ai literaturii contemporane. De la unii din aceştia am şi câteva autografe. Cu Nichita, Beniuc, Barbu, Preda, Ghelmez, Alexandru, Sorescu, am stat şi de vorbă. Pe marele critic Dumitru Panaitescu Perpessicius l-am cunoscut în localitatea Scăieni, de lângă Ploieşti, unde venise în vizită la nepoatele poetului Dimitrie Anghel care locuiau acolo. După terminarea unei slujbe la biserica locală, unde venise cu soţia şi fiul său, academicianul Perpessicius a venit la mine confundându-mă cu un tânăr diplomat român de la Ministerul de Externe. Aşa ne-am cunoscut; şi de atunci, după ce i-am arătat un roman, scris la 24 de ani, „Sânge spaniol”, împreună cu nişte versuri, pot spune că am rămas prieteni, deoarece m-a invitat acasă la dumnealui unde i-am pictat şi portretul pe care îl ţinea pe perete în birou. Astăzi casa i-a fost devastată şi s-a furat din ea tot ce era de preţ, încât nu s-a putut face acolo un muzeu care să îi poarte numele, după cum ar fi trebuit. Am corespondat însă cu dumnealui până în anul când a plecat dintre noi, apoi prietenia a continuat cu fiul scriitorului,  Dumitru Panaitescu Jr., profesor universitar la catedra de limbi romanice a Universităţii Bucureşti. Am mai corespondat cu Otilia Cazimir, fostă parteneră de viaţă a lui Gh. Topârceanu, cu regretatul romancier Ioan Dan, cu nepotul marelui Eminescu, colonelul Gh. Eminescu, de asemenea,  autor al unei excepţionale cărţi despre viaţa lui Napoleon şi cu încă alţi câţiva poeţi şi scriitori mai puţin cunoscuţi, printre care Principesa Ileana, cu care am discutat de câteva ori la telefon. Şi fiindcă veni vorba de Eminescu, ţin să vă anunţ că aici, în America, trăieşte … tânărul Mihai Eminescu, stră-strănepotul Luceafărului. Cu junele Mihai, de asemenea, port dese convorbiri telefonice.

https://i1.wp.com/www.armoniiculturale.ro/images/stories/0cpbem.jpg

Adina: Care sunt poeţii români care vă plac în mod deosebit?

Mi-ar fi plăcut să zic: toţi, fiindcă fiecare încearcă să fie original prin ceva, dar, ca scriitor, am preferinţele mele. Dintre clasici, desigur, primul este marele Eminescu, Poetul Unic, cum se spune. Urmează imediat Blaga, Goga, Arghezi, Bacovia, Macedonski, Minulescu, Topârceanu, Coşbuc, Şt. O. Iosif,  Vasile Voiculescu, I. Pillat, Philipide, M.R. Paraschivescu, Aron Cotrus, Radu Gyr, desigur, şi alţii. Dintre contemporani, Marin Sorescu, care mi-a oferit o carte de versuri,  Ioan Alexandru (care mi-a citit cu entuziasm una din cărţile mele),

nichita-stanescu-prietenul-lui-cristian-petru-balan Nichita Stănescu (pe care îl cunosc „de copil”, fiindcă era coleg cu mine la liceul Caragiale din Ploieşti, cu trei ani mai mare, şi eram aproape zinic la el în clasă, eu fiind prieten cu unul din colegii lui de bancă, Jean Popescu); Ştefan Baciu (care a binevoit să-mi trimită prin poştă, din Honolulu, Hawaii, o carte de-a lui). Desigur, nu pot sa îl omit pe Traian Dorz, cu vasta lui poezie creştină, aproape inimitabilă, care, de asemenea, mi-a trimis o vedere din Beiuş. Apoi îi adaug pe toţi ceilalţi care s-au impus de la finele secolului trecut până astăzi: Labiş, Blandiana, Adrian Păunescu (pe care l-am cunoscut personal astă vară),  Ileana Mălăncioiu, Doinaş, Dimov, Corneliu Şeban, Petre Ghelmez, iar mai recent

https://mihaimarin.files.wordpress.com/2013/10/revista-hairomania-scriitorii-cristian-petru-balan-sua-si-mircea-cartarescu.png

pe mult discutatul Mircea Cărtărescu ( Marin Mihai : In exclusivitate pentru Revista HAI,ROMANIA ! , foto: Cristian Petru Balan si Mircea Cartarescu ) despre care se spune că va candida la Premiul Nobel pentru literatură. Îi citesc şi pe poeţii „teenagers”, foarte modernişti, pe revista electronică „Agonia”, unii de abia intraţi în adolescenţă. Sunt câteva mii, iar eu am selectat din ei pe cei mai bine prezentaţi, dar nu pot spune că stilul lor care frizează ermetismul, m-a copleşit şi că va revoluţiona limba română contemporană. Mulţi îi imită pe poeţii moderni din occident, uneori depăşindu-i prin elasticitatea şi tematica creaţiei. Cred, fireşte, că viitorul va alege din ei pe cel mai bun, dar şi că stilul lor la modă astăzi, nu se va opri aici.

Adina: Scrieţi o poezie profundă, dar nu ermetică. Când atât de mulţi poeţi se îndreaptă spre versul “alb” aţi rămas fidel mai mult tiparelor clasice. Care este viziunea dvs. despre poezie?

Nu ştiu cât de profundă este poezia mea. În cartea sa de „Istoria literaturii române de azi pe mâine”, a prof. univ. Marian Popa din Germania, autorul mă descrie ca pe un poet care încearcă să scrie în toate stilurile, bâjbâindu-le bine pe toate – şi se pare că are dreptate. În „Dicţionarul biografic al literaturii române” (vol.I) şi în „Dicţionarul scriitorilor români din Statele Unite şi Canada”, ambele dicţionare scrise de Prof. Univ. Aurel Sasu, precum şi în cartea criticului literar George Băjenaru, „Cititor în exilul creator”, apar ca un poet al spaţiului cosmic. Aş fi fost foarte curios ce ar fi scris despre mine un mare profesor şi critic literar, Ion Rotaru, în monumentala sa „Istoria literaturii române”, comparabilă cu istoria lui Călinescu. Nu figurez în această carte, deoarece regretatului profesor, care mă simpatiza şi m-a invitat la dânsul la masă, unde am discutat mult cu dumnealui, nu i-am arătat nici una din poeziile mele, deşi îi promisesem. Este vina mea. Mulţi tineri mă condamnă pentru faptul că am revenit la versurile scrise „în dulcele stil clasic”, cum ar zice Nichita şi că nu abordez o versificaţie modernă precum este la modă. Totuşi, deşi forma în care mă exprim, de exemplu, în sonete, este excesiv de clasică, figurile de stil de tip inedit cresc în progresie geometrică şi îi asigur pe toţi „teenagerii” că ei nu pot să imite stilul clasic, care este foarte pretenţios, după cum pictorii şi sculptorii moderni nu ar putea, niciunul, să picteze astăzi un tablou desăvârşit precum „Cina cea de taină” a lui Leonardo da Vinci sau să creeze o sculptură ca „Pieta” a lui Michelangelo. Asemenea opere de inspiraţie divină necesitau luni şi ani întregi de lucru, pe când, în arta modernă cubistă sau expresionistă, un tablou în stilul lui Braque, Kline, Guston, O’Keeffe, Francis, De Kooning – ca să dau doar câteva nume la întâmplare –  solicită doar câteva minute sau ore de lucru. Cam la fel stau lucrurile şi cu poezia modernă care, mai recent, s-a coborât până la „lirismul pornografic” cu termeni de sexualitate numiţi în cuvinte populare explicite,  pe şleau, cum face talentatul poet Emil Brumaru. Oare asemenea creaţii ne elevează cu ceva spiritul ? Probabil acesta să fie unul din motivele reale pentru care masele largi de cititori s-au îndepărtat de lecturarea poeziilor, cum se întampla cu 30-40 de ani în urmă (chiar circulă, recent, o vorba: „Poezia de asăzi este citită numai de poeţi, căci se citesc doar ei între ei”). Cred că există o criză a poeziei contemporane, chiar dacă mulţi se prefac că o înţeleg, ca să nu pară proşti în faţa altora. Este exact ca în povestea cu hainele împăratului. Vă mărturisesc că am încercat să scriu şi poezie ermetică şi mi-a reuşit. Ea mi-a fost lăudată, fiindcă pot fi un bun imitator, dar nu era nici originală şi nici nu îmi ieşea din inimă. În plus, după ce am aflat că spiritul satanic inspiră artele plastice moderne, muzica modernă şi literatura contemporană, în aceeaşi măsură, am început să cred şi eu că este un păcat să te laşi inspirat de aceste duhuri, de altfel, foarte darnice şi productive, în primul rând pentru cine le solicită direct sau indirect…

Adina: Vă rugăm să enumeraţi volumele de versuri publicate.

Atunci când dicţionarele de literatură apărute în ţară şi străinătate mă citează în primul rând ca prozator, ca romancier, trebuie să le dau dreptate. Din această cauză nu mă pot lăuda cu prea multe cărţi de poezie. În ordinea apariţiilor, am publicat următoarele titluri: „Amplificările tăcerii” (poeme, 1993), „Nestinsa lumină” (poeme religioase, 1993), „Visuri cosmice” (poeme cosmice, 1994), „Stindarde transparente” (poeme în vers liber, 2006). Am apărut şi într-un volum colectiv de versuri pentru copii, („Stropi de rouă”, 1987). Cu această ocazie, trebuie să menţionez şi o carte mai deosebită, de maxime şi cugetări, intitulată „Cioburi de cristal”. Cuprinde 4000 de maxime, începute la vârsta de 18 ani şi terminate în jurul vârstei de 40 de ani. Cartea are o prezentare scrisă de Acad. Dumitru Panaitescu-Perpessicius şi o prefaţă a criticului şi istoricului literar M.N. Rusu.

Adina: Aţi fost şi editor?

Da, am fost editorul unor lucrări importante ale Academiei de Arte şi Ştiinţe Română Americană (ARA) –  „Journal 21-22” (1996/07), „Journal 23-24” (1998-99), ediţii bilingve, română şi engleză, cu toate paginile dactilografiate de mine. De asemenea, am îngrijit şi editat o carte de poezii de Vasile Militaru, „Stropi de rouă”, în 1994. Am editat, de asemenea, câteva articole inedite din „Dicţionarul universal Wikipedia”, secţia romana: 1. Compozitorul Emil Vasilescu; 2. Corneliu Şerban (poet); 3. Mihai Nicolae (scriitor, romancier); 4. Dan Fornade (editor din Canada, scriitor); 5. Mariana Zavati Gardner (scriitoare româncă, poetă  din Marea Britanie); 6. George Băjenaru (critic literar, poet, publicist); 7. Radio Europa Liberă/Radio Liberty; 8. Fecioara de la Parepa (Maria Petre, vizionară creştin-ortodoxă); 9. Dumitru Buhai (poet); 10.Aurel Sasu (prof. univ., scriitor, editor lexicograf); 11. Am completat articolul despre oraşul Boldeşti-Scăieni, jud. Prahova; 12. Completare succintă la art. despre mareşalul Ion Antonescu; 13. La departamentul de limba suedeză, l-am introdus pe lingvistul suedez Alf Lombard, după câteva încercări respinse din cauza greşelilor de limbă suedeză (după care cineva de la secţia suedeză a completat articolul). În momentul de faţă continui colaborarea cu Wikipedia.

Adina: Aţi scris şi câteva romane interesante. Care sunt acestea şi ce teme aţi abordat ca romancier?

Încă din clasa a VII-a, influenţat de cărţile de aventuri geografice ale lui Jules Verne, am început să scriu un roman de călătorii fantastice, pe care l-am intitulat „În nordul Groenlandei”, dar nu am terminat decât capitolul întâi, deoarece tata, care era directorul unei şcoli, mi l-a luat spunându-mi că mai întâi trebuie să termin un liceu şi o facultate, ca să fiu în stare să scriu un roman adevărat. Nici după ce am terminat două facultăţi, nu l-am mai văzut. La 24 de ani am scris un alt roman – acesta terminat – „Sânge spaniol”, pe care l-am pitit de părinţi. Acad. Perpessicius l-a citit şi mi-a apreciat mult partea a doua a cărţii care dezbătea implicaţiile voluntarilor români în războiul civil din Spania, dar mi-a cerut să-i schimb prima parte, ceea ce n-am făcut şi l-am lăsat baltă. În anul 1986, după ce am ajuns în America, într-o singură lună, am scris, zi şi noapte, cele peste 400 de pagini ale romanului „Dincolo de curcubeu”,  publicat în SUA, un prim roman religios în limba română, care dezbătea convertirea la creştinism a trei tineri atei. Cartea a fost prezentată la radio „Vocea Americii” şi a fost bine primită de mai toţi cititorii creştini, dar criticată de câţiva cititori atei. O variantă a acestei lucrari, oarecum modificată, a apărut şi în ţară, la editura Eminescu, sub denumirea de  „Zborul destinului”. O mare căutare a avut romanul „Oaspeţii din Elizeu”, apărut în 1994, la aceeaşi editură. El s-a epuizat în numai câteva zile din librării. Cartea a apărut în colecţia „Fantasy” şi  speculează un subiect născut din experienţele transcendentale ale unui bătrân inginer care pretindea că putea să reîncarneze în „laboratorul” lui mari personalităţi istorice şi din lumea ştiinţei ori a marii arte (Mozart, Shakespeare, Napoleon, Beethoven, Leonardo da Vinci, Hitler, Stalin, Churchill, Roosevelt, Einstein, Eminescu ş.a.), punându-l pe fiecare să-şi povestească viaţa la persoana întâi. Personajul era real – o cunoştinţă de-a mea. În cele din urmă, când este arestat pentru asemenea experienţe stranii, inginerul mărturiseşte la anchetă că nu făcuse altceva decât să hipnotizeze pe cei de faţa şi să le creeze impresia falsă că acele celebrităţi „reînviate” nu fusese decât o experienţă de hipnoză regresivă perfectă şi, acuzat de escrocherie şi nebunie, experimentatorul este trimis la un ospiciu. „Oaspeţii din Elizeu” este un roman experimental plin de multe detalii captivante pentru curiozitatea cititorului.

Adina: Aţi publicat, de asemenea, „Viaţa lui Iisus”. Cum s-a născut această operă?

invierea1„Opera” este cam mult spus, însă este, de asemenea, o carte neobişnuită în felul ei. Există mii de biografii , cele mai multe, deosebit de interesante, despre viaţa Mântuitorului nostru şi a mai adăuga încă una în plus este ca şi cum aş turna o găleata cu apa într-un izvor. De aceea trebuia să nu merg pe o cale bătătorită şi am respectat întru totul ceea ce am adăugat ca subtitlu al acestei cărţi: „Viaţa lui Iisus (prezentată în secvenţe cronologice)”. Asta înseamnă că fiecare din activităţile desfăşurate de Mântuitor trebuia încadrată într-un timp paralel cu mediul în care se desfăşura ea, iar cronologia am considerat necesar să o pornesc chiar înainte de întruchiparea fizică a Fiului lui Dumnezeu care era preeminent din veşnicie, pornind (cu numărătoarea inversă) de la anii 48-47 î.d.H., apoi 46 până la 01, după care începe calendarul creştin cu anii crescând (d.Hr.). Astfel, începând cu anul 1, până în anul 33, când Iisus S-a înălţat la ceruri, am plasat evenimentele într-un cadru geografic şi istoric precis, arătând ce alte evenimente aveau loc în acei ani în întreaga lume – în Imperiul Roman, în Dacia, în China antică, în America precolumbiană etc. Fiecare din aceşti ani este defalcat pe secvenţe sezonale, pe anotimpuri. De ex.: Primăvara anului 29: Iisus şi ucenicii sunt implicaţi în probleme controversate cu conducătorii cultului iudaic tradiţionalist…etc; Vara anului 29: Mântuitorul şi cei 12 apostoli  călătoresc spre nord, prin Fenicia, spre regiunile Tirului şi Sidonului; Toamna anului 29: Iisus soseşte la Ierusalim în ziua sărbătoririi Tabernacolului etc. Iarna 29: Iisus şi apostolii călătoresc cu toţii prin Pereea… Aşa este urmarită, an cu an, activitatea mesianică, după care cartea trece, tot aşa, pe perioade sezonale, la Faptele apostolilor. În fond, întreaga biografie cristică este un rezumat foarte concentrat al Noului Testament plasat într-un context al istoriei universale şi folosind numeroase citate din Noul Testament. Cartea s-a născut din dragostea pentru Hristos. Altfel nu se putea naşte. Nu cred că aş fi putut scrie o asemenea lucrare fără a primi un imbold de sus; fără dragoste reală faţă de Mântuitorul nostru nu se poate scrie nimic util despre El! Pentru cei care nu au citit niciodată Biblia, îndeosebi Noul Testament, această lucrare biografica este un ghid extrem de explicit şi de folositor, o poartă de intrare în lumea credinţei. Cine a citit-o mi-a mulţumit iar printre cititorii ei au fost numeroşi preoţi, pastori, studenţi etc. Una din personalităţile de seamă care a citit-o a fost însuşi defunctul Patriarh al BOR, Teoctist, care, atunci când a primit-o din mâna mea, mi-a sugerat să o retipăresc la Editura Patriarhiei, ceea ce nu am făcut. Desigur, republicarea ei într-un tiraj mai mare cred că ar aduce un mai evident câştig în viaţa spirituală a multor oameni.

Adina: V-aţi apropiat cu succes şi de teatru. Aţi scris două piese de teatru: „Ispită şi virtute” şi „Neprihănitul Iov”. Aţi ales şi un subiect biblic, deci, şi nu unul simplu: suferinţa îndurată de Iov, un personaj biblic complex, aş putea spune. De ce?

În primul rând pentru că Iov reprezintă simbolul maximului de potenţial al suferinţei omeneşti care, în lipsa unei credinţe încăpăţânate în Dumnezeu, indiferent de cantitatea nenorocirilor abătute asupra omului, acesta s-ar autodistruge. Dar credinţa învinge şi Iov va fi supra-răsplătit… Cartea lui Iov este cea mai veche carte din Biblie şi, în ciuda caracterului ei atât de tragic, rămâne, totuşi, o carte a optimismului atoate biruitor. Subiectul este atât de tentant, încât totdeauna m-am întrebat cu mirare cum de marele Shakespeare nu l-a folosit în tragediile sale… Când m-am apucat să scriu piesa, am înţeles de ce nu a speculat acest subiect marele Will (care cunoştea bine Biblia, mai ales că el este cel care a corectat ediţia King James Version)… Motivul era faptul că această excelentă dramă umană are un caracter static: toate personajele nu acţionează, decât vorbesc – spun cuvinte minunate, dar stau şi vorbesc. Acţiunea este lipsită de dinamismul scenic. De aceea, capitolul acesta biblic nu i-a tentat pe regizorii de filme religioase, nici pe autorii dramatici, deşi au existat câteva încercări palide. Eu am profitat de acest lucru şi cred că am reuşit să-i imprim un anumit dinamism lucrării mele, unde pe scenă trebuie să apară Iov, soţia lui, prietenii lui, copiii lui, Dumnezeu, îngerii şi Lucifer. Arătând-o unor regizori, ei  mi-au spus că este foarte costisitor de a o pune în scenă, deoarece decorul iudaic e greu de procurat. Nu acelaşi lucru mi-a spus cunoscutul actor, maestrul  Hary Eliad, prietenul lui Toma Caragiu şi directorul Teatrului Evreiesc de Stat din Bucureşti (unde majoritatea actorilor sunt români) şi care mi-a promis că va încerca el acest lucru „imposibil”. Aşa că… drama lui Iov continuă şi sub această formă expectativală, rămânând în faza de stand-up… Şi pentru că tot veni vorba de lucrări dramatice, cred că , dintre ele, cea mai importantă rămâne, totuşi, scenariul meu de film „Geniu sublim” (Viaţa lui Mihai Eminescu), scris eminescupe când aveam 29-30 de ani. Lucrarea a fost achiziţionată oficial de Studiourile de film Buftea în 1967, primind pentru ea o sumă frumoasă de bani. Scenariul are peste 220 de personaje şi prezintă viaţa Luceafărului nostru, din copilărie până la plecarea lui în eternitate. Deşi semnasem un contract cu Cinematografia română, prin care se stipula ca nu am voie să-l public, am încălcat acest contract impus de legile comuniste, atunci când am emigrat în America, unde l-am publicat în 1996 la „Western Publishing, Chicago”. După câte ştiu, atunci era singurul scenariu de film Eminescu din ţară şi chiar se discuta serios despre transpunerea lui pe ecran. După ce am fugit ilegal din România, în 1985, pe când mă aflam în lagărul de emigranţi de la Treiskirchen, Austria, am auzit că nu se mai discută deloc despre vreun film Eminescu după scenariul meu. Nici până în ziua de astăzi nu am mai auzit pe cineva că ar vrea să se toarne în ţară o asemenea necesară peliculă. Banii merg însă pe telenovele comerciale despre viaţa ţiganilor care, cu cât sunt mai reuşite şi mai vândute în Europa, cu atât europenii ne confundă mai mult cu eroii unor asemenea telenovele şi de geaba ne rugăm de ei cu lacrimi în ochi să nu mai confunde pe rromi cu românii, căci le dăm, ca nişte inconştienţi, tot mai mult apă la moară în acest sens. Avem atâtea alte subiecte, cu adevărat de importanţă naţională de abordat!

update 2015 :

"JUNELE MIHAI EMINESCU RELAXÂNDU-SE ÎN MIJLOCUL NATURII,"-Pictura realizata de CRISTIAN PETRU BALAN din SUA (in perioada 5 septembrie-14 octombrie 2015,  pe pânză, în ulei şi culori acrilice ,la dimensiunile 93 x 62 cm)
„JUNELE MIHAI EMINESCU RELAXÂNDU-SE ÎN MIJLOCUL NATURII,”-Pictura realizata de CRISTIAN PETRU BALAN din SUA (in perioada 5 septembrie-14 octombrie 2015, pe pânză, în ulei şi culori acrilice, la dimensiunile 93 x 62 cm)

Adina: Domnule Cristian, sunteţi şi autorul a două lucrări inedite: „Ghid de conversaţie român-latin” şi „Enciclopedia imnurilor de stat ale ţărilor lumii”. Ce doriţi să ne spuneţi despre aceste lucrări de rezonanţă?

Vreţi să vă dau un răspuns dezolant la această întrebare – sau chiar două răspunsuri – pentru că folosiţi cuvântul „lucrări de rezonanţă”?…  În contextul grijii actuale faţă de capitolul cultură, aflat în plin picaj, în ciuda eforturilor disperate ale unor entuziaşti promotori lipsiţi de fonduri, mulţi tineri din România postrevoluţionară, înţeleg prin „lucrări de rezonanţă” ultimele manele lansate de Adrian Copilul Minune şi de Nicu Salam… Pe cine mai interesează în biata noastră Românie un „Ghid de conversaţie român-latin”, chiar dacă este o premieră absolută în cultura românească? Însuşi vicepreşedinte Uniunii Scriitorilor din România, dl. prof. univ.  Horia Gârbea, într-un număr din revista literară „Luceafărul de dimineaţă”, după ce îmi laudă efortul de a scrie o asemenea carte interesantă, adaugă că este, probabil, inutilă, deoarece latina continuă sa fie o limbă moartă… Totuşi, cartea a fost lăudată de şefa catedrei de limba latină de la Universitatea Bucureşti. Tare mă tem că, în ciuda multor laude aduse celeilalte cărţi, „Enciclopedia imnurilor de stat ale ţărilor lumii”,  în care am tradus în româneşte imnurile naţionale ale tuturor ţărilor – o carte apărută într-o ediţie de lux, CONCERT - PHOENIX - ANIVERSARE 45 DE ANIînsoţită de un CD, prefaţată de maestrul Gheorghe Zamfir – tare mă tem, zic, că forţa uriaşă a tuturor imnurilor lumii, pe actualele plaiuri mioritice ar putea fi bruiată şi astupată de urletele văicăreţe ale manelelor gypsyene, care se aud pe toate străzile, prin toate restaurantele de cartier şi prin majoritatea maşinilor care trec pe lângă tine cu radioul dat la maximum – aşa, să se bucure tot românul sau să facă haz de necaz de tot ce se întâmplă în jurul lor. Ce ne mai trebuie să ştim imnurile lumii şi istoria lor dacă manelele au devenit „imnul” naţional al Românilor, impus de mafia perversă care ne ucide cultura?

Adina: Să trecem de la arta literelor la cea a imaginii. Sunteţi sculptor şi pictor, şi nu unul oarecare. Unde vă sunt expuse lucrările?

Pictura şi sculptura sunt pentru mine un hobby, o alternativă la lucrările literare. Le-am învăţat, să zic aşa, „după ureche”, iar când am urmat nişte cursuri de artă la un colegiu din Chicago, deja executasem câteva picturi şi sculpturi văzute de mii de oameni, majoritatea expuse în locuri publice. În oraşul Gloggnitz, din NiederOsterreich, Austria, am pictat două icoane mari pe zidul exterior al uneia din vilele compozitorului Gustav Mahler (astăzi muzeu). Icoanele reprezintă pe Mântuitorul nostru şi pe Fecioara Maria şi sunt dedicate eroilor austrieci căzuţi pentru patria lor în ambele războaie mondiale. În Gloggnitz, unde am locuit cca un an de zile,  s-a născut, Karl Renner, primul preşedine al Austriei. Pe faţada bibliotecii „Karl Renner” din oraş am pictat portretul preşedintelui. Lucrările mele au fost apreciate de localnici şi de televiziunea vieneză care le-a prezentat pe unul din canalele ei. Vă marturisesc că mi-e dor de picturile mele din Austria să le revăd… Ceva similar am pictat şi în România, în oraşul Boldeşti-Scăieni, din jud. Prahova, pe frontispiciul Casei locale de cultură „Mihai Eminescu”, unde am pictat cel mai mare portret al Luceafărului existent în ţară. Tot în acel oraş, cu toate străzile botezate de mine, postasem pe o coloană de 8 m statuia cu Lupoaiaca romană (Lupa capitolina, cu Romuls şi Remus),  la fel cu cele din Roma, Bucureşti, Cluj, Timişoara etc. Lupoaica, împreună cu un înger de 1,60 m, postat pe capela unui cimitir şi cu două busturi ale lui Teodor Diamant, mi-au fost distruse la cutremurul din 1977. Din fericire, o altă lucrare de-a mea, „Rupătorul de geam” din curtea fabricii de geamuri Scăieni, o statuie de otel, de 4,5 m înălţime, se mai păstrează încă, deşi, mi-a fost şters numele de pe soclu atunci când am emigrat ilegal din ţară în anul 1985. Tot pe capela cimitirului, aflată pe o stradă centrală, am pictat mai multe icoane mari, reprezentând pe Iisus, Fecioara Maria, Sf. Apostoli Petru şi Pavel, îngeri etc. Acasă am tablouri pictate cu soţia mea, Dorina, şi fetiţele noastre, Codrina şi Ozana; de asemenea un bust al regretatei mele mame. Amintesc aici că fără Dorina, care m-a ajutat enorm în activitatea mea de scriitor sau de  artist plastic, nu cred că aş fi putut realiza nimic. Fotografiile tuturor acestor lucrări sunt reproduse în monografia închinată de mine acestei aşezări prahovene. După cum vedeţi, predominante sunt icoanele religioase, dar în prezent am trecut la subiecte peisagistice, cum ar fi apusurile de soare.

Adina: Aţi călătorit mult. Ce locuri vizitate v-au rămas „pe retină” şi v-au impresionat în mod special?

Fotografie

Desigur, am călătorit prin mai multe ţări, dar nu prin atât de multe ca alţii. Despre unele din ele am scris o carte de călătorii pe care am intitulat-o „Vagabond pe mapamond”… Acolo am adunat impresiile mele inedite despre frumuseţea şi ciudăţenia unor locuri care vor rămâne de neuitat pentru mine. În mod deosebit m-au impresionat călătoriile făcute în Noua Zeelandă, Australia, China (Hong Kong, Macao), dar şi vizitarea locurilor sfinte din Israel. Nu am amintit în ea despre vizitele facute în Canada, Rusia, Polonia, Ungaria, Germania, Franţa, Bulgaria, Basarabia, Ucraina, Iugoslavia, Transnistria, Austria  sau  Grecia, nici despre vizitarea Bosniei-Herzegovinei, unde am fost la un celebru loc de pelerinaj pentru creştinii catolici, Medjugorje, dar am pomenit de aceste locuri în alte pagini. Neuitate vor rămâne frumuseţea peisajelor neozeelandeze, a marelui oraş Oackland sau a peisajelor australiene, a frumoaselor oraşe Sydney, de pe coasta de est australiană, cu zonele ei montane şi păduri de eucalipt, sau a frumosului oraş Adelaide, de pe coasta sudică, a Insulei Cangurilor spre care am călătorit cu vaporul. Nu mai puţin impresonantă este splendoarea ultra-modernului Hong Kong ori a fostei colonii portugheze Macao. Dar ştiţi care este cea mai frumoasă ţară vazută de mine? Îmi pare bine că aţi ghicit… Da, într-adevăr, este minunata şi eterna noastră Românie…

Fotografie: Am făcut multe poze cu păsări şi animale din care, pe f.bk., voi expune câteva. Am vreo 4 fotografii cu diverse cămile.<br /> Multe sunt f. pretenţioase şi dacă te simt străin, întorc capul, te muşcă sau te... scuipă (la fel fac şi lamele). Aceasta de lângă mine s-a dovedit bine crescută şi mi-a lăsat impresia că m-ar putea invita la o plimbare "ecvestră" (camilară...) :)

Adina: La ce lucraţi în prezent şi… când va vedea lumina tiparului această nouă lucrare?

După o pauză oarecum condamnabilă, mi-am reluat activitatea de poet care scrie în „dulcele stil clasic”, abordând, de data aceasta, forma fixă a bătrânelor sonete. În vara aceastui an cred că voi edita în ţară o carte de sonete intitulată „Eros-Sonetele”. Ea cuprinde cca 50 de sonete de dragoste. Sentimentul etern al iubirii este mai cantabil şi mai plin de romantism atunci când apare prezentat în sonete. După aceea, intenţionez să scriu o nouă carte de poezii, folosind tot o formă prozodică fixă, închinată Mântuitorului nostru Iisus Hristos.

Adina: Ce v-aţi propus să mai realizaţi în viitor?

Să-mi dublez numărul picturilor cu temă peisagistică spre a le prezenta într-o expoziţie şi să mă întorc la romane şi piese de teatru, genurile mele preferate.

Adina: Vă multumesc pentru acest interviu, şi Dumnezeu să vă ajute să realizaţi tot ce v-ati propus!

Şi eu vă mulţumesc şi apreciez sincer revista Dv. apărută în noul ei format electronic.

Interviu realizat de Adina Sas-Simoniak(ORIZONT  CRESTIN-CHICAGO)

*********** picturi realizate de  CRISTIAN PETRU BALAN

Picture 021.jpg (138KB, 1200 x 800)

CRISTIAN PETRU BALAN-PORTRET DE FATA (pictura in ulei,2013)

********************POEZII SI SCULPTURA DE CRISTIAN PETRU BALAN

Bolnav, stă Cerbul Carpatin

https://thumbp5-ir2.thumb.mail.yahoo.com/tn?sid=1587345428&mid=AKAo5C4AAAchUnc3BPC9wMJGn5k&midoffset=2_0_0_1_25581737&partid=2.2&f=1719&fid=Inbox&w=3000&h=3000

Bolnav, stă Cerbul Carpatin și zacePrintre răzleții brazi din codrul defrișat.El geme-ncet având priviri posace

Și nu mai este-n codru împărat.
Prin văi, hăitașii-l caută și zbiarăUrcând printre hățișuri să-l găsească;Se simte-adulmecat de orice fiarăȘi știe că toți vor să-l căsăpească…Ridică-te, podoabă a naturii!Ridică-te, fă-ți arcuri omoplații!Ca să le sfarmi la dușmani colții urii,Umple-ți cu cer arterele, plămânii,

Prăvale-n coarne peste ei Carpații,

Și-atunci, din somn, se vor trezi românii !

Cerbii

Ca-n vis plutesc prin ierburi de poiene
Cu herbul coarnelor înveşmântate-n rouă,
Ieşind în tainici nopţi de sânziene,
Mugindu-şi doru-n raza lunii nouă.

Stau florile-aplecate şi-i ascultă,
Cununi de tei le plouă pe grumaze;
Hoinari robiţi de luna cea ocultă –
Li-s ochii plini de lacrimi şi de raze…


CERBUL CARPATIN -Sculptura de CRISTIAN PETRU BALAN (SUA)

update -1 dec. 2013 :CRISTIAN PETRU BALAN :

Am terminat de sculptat statuia pilotului american erou Edward ”Butch” O Hare (1913-1944) pentru cel mai mare aeroport din Chicago care-i poartă numele (Aeroportul Internațional O”Hare care, cu câțiva ani în urmă, era cel mai mare din lume). Nu știm de ce, în afară de o placă comemorativă, aeroportul nu avea o statuie pentru curajosul ”Butch” care a doborât într-o singură oră 5 avioane japoneze kamicadze care urmăreau să scufunde o flotă militară americană. În luptele aeriene era neîntrecut, motiv pentru care a primit cea mai mare medalie militară de onoare din partea președintelui Roosevelt. Din păcate, eroul cel viteaz, de numai 29 de ani, care a salvat sute de vieți, a fost și el vânat de inamici și trimis la fundul Pacificului lângă Insula Gilbert din Arhipelagul Kiribati. Niciodată nu a mai fost găsit… Am termnat sculptura exact în ziua de 26 noiembrie curent, dată când s-au împlinit 70 de ani de la dispariția fără urmă a lui Edward Butch O”Hare… Foarte, foarte ciudat! Am lucrat la aceată statuie cu toată dragostea pentru legendarul pilot. Mai jos (mai târziu) veți vedea și alte unghiuri ale statuii care va fi turnată în bronz, precum și o fază din finsarea ei.
https://fbcdn-sphotos-d-a.akamaihd.net/hphotos-ak-frc3/p480x480/1472974_442485122518530_1894478135_n.jpg
https://scontent-a-ord.xx.fbcdn.net/hphotos-ash3/p480x480/1488223_442719912495051_659096515_n.jpg
Reclame

2 comentarii

  1. Buna, am citit tot despre dumneavoastra fapt care m-a bucurat foarte mult.Eu sunt un fost coleg de munca cu doamna Dorina si am lucrat inpreuna la I.F.L.G.S.Scaieni si eu sunt cel care a avut accidentul de munca in urma caruia am ramas fara gamba stanga.Fara sa vreau ca nu prea ma pricep la pc.,deoarece sunt incepastor,am cauta ceva pe internet si din intamplare am vazut descrierea despre familia dumneavoastra fapt catre m-a bucurat foarte mult.Doamna Dorina m-a ajutat mult cand am avut accidentul de munca si ii multumesc pentru tot ce a facut pentru mine si asa sa va ajute Dumnezeu familia dumneavoastra si sa va tine sanatosi.Daca se poate a-si vrea si eu o adresa de meil sau o adresa de mesenger ca sa pot vorbi si eu cu doamna Dorina ca mi-e tare dor de dumneaiei .La servici faceam ce faceam la munca si treceam si pe la dumneaiei ca tare glumeata este si ne facea sa fim veseli.Va multumesc ca a-ti citit aceste cateva randuri despre mine si .caum astept cu nerabdare o adresa de la dumneavostra familia lui domnul Balan

    Apreciază

Lasă un răspuns

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.