Laureat al Premiului Nobel, necunoscut românilor: Petre Căpiţă (Piotr Căpiţă ) //PREMIILE NOBEL 2014.Malala Yousafzai, în vârstă de 17 ani, este cea mai tânără laureată din istoria Premiilor Nobel


Laureat al Premiului Nobel, necunoscut românilor: Petre Căpiţă

Fizicianul rus de origine română Piotr Căpiţă a fost o personalitate marcantă a cercetării în domeniul temperaturilor joase, pentru care a primit Premiul Nobel în 1978. Un om de ştiinţă remarcabil şi un intelectual cu coloană vertebrală, Căpiţă a trăit două războaie mondiale şi exilul impus de comunişti în laboratoarele în care a dezvoltat tehnologii moderne cu echipament limitat. Deşi a primit o serie de distincţii şi a făcut parte din cele mai înalte organizaţii ştiinţifice sovietice, Căpiţă nu a fostniciodată membru de partid şi chiar a pledat pentru eliberarea colegilor săi din închisoare.

Puţini dintre români au auzit, probabil, de laureatul Premiului Nobel, fizicianul sovietic Piotr Căpiţă, mai bine cunoscut, probabil, de către basarabeni, din rândul cărora se trage. Acesta intră în galeria laureaţilor de origine română ai prestigiosului premiu, alături de George Palade (Premiul Nobel pentru Medicină, 1974), Elie Wiesel (Premiul Nobel pentruPace, 1986) şi Herta Muller (Premiul Nobel pentru Literatură, 2009). Căpiţă a fost fiul generalului de origine basarabeană Leonid Petrovici Căpiţă,

inginerul şi constructorul fortificaţiilor de la Kronstadt şi al Olgai Ieronimovna, de profesie filolog, specialist în domeniul folclorului şi literaturii pentru copii, care a adus o mare contribuţie în cultura rusă.

Piotr Căpiţă s-a născut la 9 iulie 1894, în oraşul Kronstadt, iar în 1905 a început gimnaziul, unde, deşi cunoştea foarte bine limba română, a întâmpinat greutăţi la învăţarea limbii latine şi a ales să se retragă pentru a studia la liceul real Kronstadt, pe care l-a absolvit cu succes în 1912. Însă, la Facultatea de fizică şi matematică a Universităţii din Petrograd nu îi acceptau pe absolvenţii liceului real şi, de aceea, Căpiţă a intrat la facultatea de electromecanică a Institutului Politehnic Petrograd (IPP). Încă de la primele ore de curs a fost remarcat de către profesorul său de fizică, A.F. Ioffe, care i-a propus să participe la cercetări în laboratorul său.
În 1914, pe când Piotr Căpiţă era în Scoţia pe perioada vacanţei de vară pentru a învăţa limba engleză, a izbucnit Primul Război Mondial, care i-a întârziat întoarcerea acasă cu câteva luni. În 1915 pleacă pe frontul de Vest, că voluntar, şi a fost şofer de maşină de infirmierie în cadrul detaşamentului infirmier al Uniunii oraşelor până în lună mai a aceluiaşi an, transportând răniţi cu autocamionul pe frontul polonez.
Debutul în fizica experimentală

După demobilizare, doi ani mai târziu, Căpiţă s-a întors la universitate, unde profesorul Ioffe îl va implică în munca sa experimentală din laboratorul de fizică, precum şi într-o colaborare la seminarul său – unul din primele seminarii de fizică din Rusia. În acelaşi an, în „Revistă Societăţii Fizico-Chimice Ruseşti”, a apărut primul articol semnat de Piotr Căpiţă. 1916 a fost un an foarte plin pentru acesta, fiind şi anul în care s-a căsătorit cu Cernosvitova Nadejda Kirillovna, fiica lui K.K. Cernosvitov– membru al Comitetului Central al Partidului Cadeţilor.

În 1918, Ioffe, în condiţii foarte grele, a înfiinţat la Petrograd unul din primele institute fizice de ştiinţă şi cercetare din Rusia, Căpiţă fiind printre primii colaboratori ai acestui institut. În acelaşi an, el a devenit profesor la Facultatea de fizică şi mecanică, după ce a absolvit Institutul Politehnic. Mai târziu, acest institut a contribuit mult la dezvoltarea fizicii experimentale, teoretice şi tehnice din URSS, iar în prezent este cea mai mare instituţie tehnică şi de cercetare din domeniul fizicii din Federaţia Rusă.
În perioada de după Revoluţia din Octombrie, Ioffe a insistat ca Piotr Căpiţă să plece în străinătate, dar autoritatea formată după revoluţie nu le permitea, până când nu a intervenit Maxim Gorki, cel mai influent scriitor rus din aceea perioadă, care a obţinut permisiunea pentru ca acesta să plece în Anglia. Cu puţin timp înainte de plecare, Piotr Căpiţă a trecut printr-o tragedie personală, epidemia de gripă “spaniolă” luând viaţa tatălui, soţiei, fiului şi fiicei sale nou-născute.
Anglia, leagănul formării lui Căpiţă
Piotr Căpiţă a ajuns în Anglia în 1921 în calitate de membru al comisiei Academiei Ruse de Ştiinţă, trimis în ţările vest-europene pentru restabilirea relaţiilor ştiinţifice suspendate din cauza războiului şi a Revoluţiei. Căpiţă a lucrat în laboratorul din Cavendish, unde conducătorul acestuia, Ernest Rutherford, l-a acceptat pentru un stagiu de scurtă durată, fiind ulterior impresionat de măiestria şi entuziasmul tinarului fizician rus cu care a lucrat până la urmă mai bine de 10 ani.
Fizicianul de origine română a susţinut în 1922, la Cambridge, o lucrare de dizertaţie cu tema „Trecerea alfa-particulelor prin substanţe şi metodele obţinerii câmpurilor magnetice”. Un an mai târziu a devenit doctor în ştiinţă şi a obţinut prestigioasă bursă Maxwell. În 1924 a fost numit în funcţia de adjunct al directorului laboratorului din Cavendish, unde aveau loc cercetările magnetice, iar peste un an Căpiţă a devenit membru al Colegiului Trinity.
Şi viaţa personală a lui Căpiţă s-a schimbat în primul deceniu petrecut în afară URSS-ului, unde era invitat în permanenţă să se întoarcă. În 1925, la Paris, academicianul Aleksei Nikolaevici Krilov îi face cunoştinţă lui Căpiţă cu propria fiica, Anna, care locuia cu mama ei în capitală Franţei. Aceasta a devenit soţia sa doi ani mai târziu, iar împreună au avut doi băieţi, Andrei şi Serghei, care au devenit şi ei, la rândul lor, cercetători.
În anii ‘30, Căpiţă a început să facă cercetări asupra temperaturilor joase, dezvoltând noi metode pentru obţinerea acestora. În anul 1934 a elaborat un aparat cu ajutorul căruia putea produce cantităţi considerabile de heliu lichid. În vara aceluiaşi an, Căpiţă a mers în vizita în URSS împreună cu soţia sa, dar nu li s-a mai dat voie să se întoarcă în Anglia. Anna Alekseevna primeşte permisiunea de a face o scurtă vizita în Anglia pentru a-i aduce şi pe copii la Moscova.
Activist pentru libertatea oamenilor de ştiinţă
În 1935, lui Piotr Căpiţă i s-a propus funcţia de director al Institutului pe Probleme Fizice recreat în cadrul Academiei de Ştiinţe din URSS. Acesta a condiţionat acceptarea poziţiei în schimbul achiziţionării utilajelor cu care lucrase în Anglia, iar Rutherford a fost, într-un final, de acord ca sovieticii să-i cumpere lui Căpiţă utilajele din fostul lui laborator. Întoarcerea lui Căpiţă în URSS a avut loc într-o perioadă grea, când Stalin începuse “curăţarea de intelegenţă”. Piotr Căpiţă, având o autoritate însemnată, a început să poarte un dialog direct şi deschis cu înalta conducere a ţării. Astfel, din 1934 până în 1983, savantul a trimis mai mult de 300 de scrisori la Kremlin (lui Stalin – 50, lui Molotov – 71, lui Malencov – 63, lui Hruşciov – 26), iar mulţumită intervenţiei lui, mulţi oameni de ştiinţă au fost salvaţi de la moarte în închisori şi lagăre în timpul terorii staliniste. În 1972, când autorităţile din Kremlin au propus excluderea lui Andrei Dimitrievici Saharov din cadrul Academiei de Ştiinţe, Căpiţă a fost unicul care s-a opus, subliniind că „avem deja un ruşinos precedent anolog – în 1933 fasciştii l-au exclus pe Albert Einstein din Academia de Ştiinţe de la Berlin”.
La începutul războiului, Institutul pe Probleme Fizice a fost evacuat în Kazan, unde a funcţionat în încăperile Universităţii din Kazan. Aici, Căpiţă a creat cea mai puternică instalaţie cu turbină din lume, folosită pentru obţinerea în cantităţi mari a oxigenului lichid necesar în industrie. În 1937, Căpiţă descoperă hiperfluiditatea heliului lichid, despre care a scris într-o serie de lucrări, pentru care a primit, ani mai târziu, Premiul Nobel în Fizică “pentru descoperiri şi invenţii în domeniul fizicii temperaturilor joase”. În 1939 a dezvoltat o nouă metodă pentru lichefierea aerului printr-un ciclu de presiune scăzută folosind o turbină de înaltă eficientă.
Refuzul de a colaboră cu sovieticii
În 1945, când Uniunea Sovietică a început lucrările pentru crearea armelor atomice, refuzul său de a participa la crearea armelor nucleare a dus la demisia şi înlăturarea sa din cadrul cercetărilor ştiinţifice. Căpiţă a fost destituit din funcţia de director al institutului şi, timp de 8 ani, s-a aflat în arest la domiciliu, lipsit de posibilitatea de a comunică în vreun fel cu colegii săi din alte institute de ştiinţă şi cercetare.
În casa sa de vacanţă, fizicianul a utilat un mic laborator şi şi-a continuat cercetările, punând bazele noii direcţii a electronicii de mare putere, considerat primul pas în calea spre dobindirea energiei termonucleare. Dar să continue lucrările sale la nivel maxim în acest domeniu omul de ştiinţă a putut doar după ce s-a întors la institutul său în 1955. Acolo s-a şi ocupat cu cercetarea plasmei la temperaturi ridicate, iar descoperirile făcute de Căpiţă au stat la baza creării schemei reactorului termonuclear cu funcţionare neîntreruptă. Cercetările ştiinţifice de după război ale lui Căpiţă cuprind cele mai diverse domenii ale fizicii, incluzând hidrodinamica straturilor lichide subţiri şi natura fulgerului globular, dar interesul său se concentra asupra generatoarelor de microunde şi studiului diverselor proprietăţi ale plasmei. Imediat după război, un grup de oameni de ştiinţă sovietici, alături de Căpiţă, a insistat pe lângă Guvern să creeze o nouă universitate tehnică, Institutul pentru Fizică şi Tehnologie din Moscova. Căpiţă a predat aici o perioadă lungă de timp, iar din 1957 a făcut parte şi din prezidiul Academiei Sovietice de Ştiinţă, singurul membru al acesteia care nu a fost niciodată membru de partid.
Medalia Niels Bohr şi Premiul Nobel
În 1965, pentru prima dată după o întrerupere mai mare de treizeci de ani, Căpiţă a primit permisiunea de a ieşi din Uniunea Sovietică, în Danemarca, pentru a primi medalia internaţională de aur “Niels Bohr”. La 17 octombrie 1978, Academia Suedeză de Ştiinţe i-a trimis, din Stockholm, lui Piotr Leonidovici Căpiţă, o telegramă prin care îl înştiinţează că a primit Premiul Nobel pentru fizică, pentru cercetările fundamentale în domeniul fizicii temperaturilor joase, alături de Arno Allan Penzias şi Robert Woodrow Wilson.
Căpiţă a primit această veste fiind la Sanatoriul “Barviha”, din apropierea Moscovei, la odihnă cu soţia sa. Printre întrebările pe care i le-au pus jurnaliştii se afla şi următoarea: “Pe care dintre realizările ştiinţifice o consideraţi cea mai importantă?”. Căpiţă a răspuns că, pentru un om de ştiinţă, cel mai important studiu este acela la care lucrează în acel moment. “Munca mea actuală are că obiect sinteză termonucleară”, a mai adăugat el. Căpiţă a murit la 8 aprilie 1984, cu puţin înainte de a împlini vârsta de 90 de ani.
Fiul lui Piotr Căpiţă este academicianul rus Serghei Căpiţă, vorbitor şi acesta al limbii române. Serghei Petrovici Căpiţă s-a născut la 14 februarie 1928, la Cambridge, Marea Britanie şi a crescut în URSS, unde s-a mutat în 1935 alături de părinţii săi. Acesta a absolvit Institutul de Aviaţie din Moscova, a lucrat la Institutul de Aerohidrodinamica, la Institutul de Geofizică şi, până în prezent, la Institutul de Fizică al Academiei de Ştiinţă a Federaţiei Ruse. Timp de 35 de ani a condus catedra de Fizică a Institutului fizico-tehnic din Moscova. Este vice-preşedinte al Academiei Ştiinţelor Naturale a Federaţiei Ruse, membru al Academiei Europene, Laureat al Premiului de Stat din URSS şi al Premiului UNESCO pentru activitatea de popularizare a ştiinţei. Fratele său, Andrei Petrovici Căpiţă, este savant-geograf, profesor la Universitatea de Stat „M.V.Lomonosov” din Moscova.
Serghei Căpiţă despre tatăl său şi moştenirea limbii române
(Sursă: Magazin Bibliologic, Chisinau)
“Reporter: (…) Şi a două surpriză este că vorbiţi atât de bine limba noastră…
Serghei Căpiţă: Iată că şi dvs., când vă referiţi la această limbă, recurgeţi la exprimarea eufemistică. Academicianul Piotrovski, un mare românist şi un foarte bun prieten al familiei noastre, a tot vorbit despre situaţia lingvistică din Basarabia, inclusiv despre maniera multor intelectuali, iscată din raţiuni de circumspecţie politică, desigur, de a ocoli numele ei cel adevărat. Dar ea este limba română şi n-ai ce-i face. Bovarismul politicienilor de la Chişinău, care poate fi numit cu un cuvânt mult mai dur, numai că nu-mi pot permite să mă cobor atât de jos, întreţinut, ba nu – generat de o seamă de politicieni chiar de aici, de la Moscova, este o mostră de ignoranţă agresivă. Eu nu cred că, în condiţiile creşterii nivelului de instruire şi ale democratizării, opacitatea obscură a acestor grupări şovine nu va fi dezamorsată definitiv. Lucrul acesta, însă, depinde de vorbitorii acestei limbi, în primul rând de intelectualii de la voi, care trebuie să spună adevărul. Iar dacă „a spune adevărul” vi se pare o expresie cam bombastică, atunci ţineţi-vă de ceea ce se numeşte demnitate intelectuală. Eu, fiind departe de locurile de baştină ale străbunicilor mei, ţin la această limbă tocmai din acest sentiment de demnitate care include pentru un intelectual şi datoria de a cunoaşte şi de a vorbi limba mamei care i-a dat viaţa şi l-a crescut.
Dacă bunicul şi bunica erau basarabeni vorbitori de limba română, dacă tatăl meu şi mama mea au fost la fel, chiar dacă, în virtutea situaţiei lor, nu au prea avut condiţii să se şi afirme în această limbă, cum puteam eu să fiu altfel? Mai mult chiar, deşi m-am născut şi am crescut departe de Basarabia, am mers pe urmele tatei şi mi-am luat şi eu o soţie basarabeancă, de prin părţile Sorocii, aşa încât, atunci când ne retragem în căminul nostru familial, mai vorbim şi româneşte. Am şi mers împreună, de câteva ori, când eram mai tineri, în ospeţie la părinţii şi la rudele soţiei mele…

R.: La conferinţa de astăzi aţi produs o mare senzaţie prezentând o viziune neaşteptată asupra trecutului, prezentului şi viitorului societăţii, surpriza fiind amplificată şi de faptul că un fizician face revoluţie însociologie…

S.C.: Cel de-al doilea aspect al surprizei nu este, de fapt, o surpriză, ci e vorba de continuarea unei tradiţii de familie. Tatăl meu, mai cu seamă în perioada de după decernarea Premiului Nobel, a fost o prezenţa remarcabilă a vieţii publice ruse şi internaţionale. Eu nu am făcut decât să-i urmez exemplul. Împreună cu câţiva colegi savanţi din SUA şi Danemarca, amîncercat să aplicăm modelarea matematica pentru a afla – nu la nivelul presupoziţiilor, dar mai mult sau mai puţin exact – cum a fost comunitatea umană până acum şi ce ne aşteaptă în viitor.

Comunicatul de presă al Academiei Regale Suedeze de Ştiinţe din 1978
(Sursă: nobelprize.org )
“Toate obiectele şi materia sunt constiuite din particule mici – atomi şi molecule – care sunt în mod constant în mişcare. Temperatura materiei sau corpului este dependentă de aşa-numită “căldura de mişcare”. Când mişcarea este oprită, temperatura scade la punctul de zero absolut, şi anume -273oC.
Fizica temperaturilor joase lucrează cu proprietăţile materialelor la temperaturi imediat superioare punctului de zero absolut. S-a demonstrat că, la aceste temperaturi, multe feluri de materiale au proprietăţi complet diferite, care reprezintă un interes pentru fizicieni şi au o valoare tehnică notabilă. Multe metale şi aliaje, de exemplu, devin superconductive.
(…) În 1934, Căpiţă a construit un nou dispozitiv pentru producerea heliului lichid, care răcea gazul prin expansiune periodică. Pentru prima dată a fost inventată o maşinărie care putea produce heliu lichid fără răcirea prealabilă a hidrogenului lichid, ceea ce a reprezentat începutul unei noi epoci în fizica temperaturilor joase.
În anii 1920 s-a constat că, atunci când heliul lichid este expus la temperaturi mai mici de 2,3 grade deasupra lui zero absolut, se transforma într-o formă neobişnuită, cunoscută sub numele de He ÎI. În 1938, Căpiţă a arătat că He II are o mobilitate internă atât de mare şi vâscozitate atât de neglijabilă, încât poate fi mai bine caracterizat prin termenul de superfluid.
(…) Ca rezultat al abilităţilor sale experimentale şi tehnice remarcabile, Căpiţă a jucat un rol de frunte în fizica temperaturilor joase timp de mai multe decenii. De asemenea, a arătat o capacitate impresionantă de a organiza şi de a conduce munca de cercetare. A înfiinţat laboratoare pentru studiul temperaturilor joase în Cambridge şi Moscova. (…) Descoperirile lui Căpiţă, ideile sale şi noile tehnici pe care le-a dezvoltat au fost fundamentale pentru expansiunea modernă a fizicii temperaturilor joase.” (Gazeta de Bistrita).
**********************************************************************************************************

Premiile Nobel 2014

O săptămână dedicată ştiinţelor şi păcii, la Stockholm

 

Malala Yousafzai, în vârstă de 17 ani, este cea mai tânără laureată din istoria Premiilor Nobel

Nobel, cel mai râvnit premiu din lume de oamenii de ştiinţă, scriitori şi activişti sau oameni politici. Purtând numele întemeietorului său, savantul chimist Alfred Nobel (1833-1896), căruia ziarul nostru i-a dedicat un articol larg, în urmă cu doi ani – „Un premiu spre iertarea unui păcat“, Premiul Nobel se decernează în fiecare an pentru: fizică, chimie, literatură, economie, medicină sau psihologie sau fiziologie şi pace.

Decernarea Premiilor Nobel din acest an a început luni, 6 octombrie, cu premierea domeniului medicină, şi anume cercetătorilor John O’Keefe, May-Britt Moser şi Edvard I. Moser, care au descoperit celulele care alcătuiesc sistemul de poziţionare din creier (metaforic spus „GPS-ul intern“). Formularea exactă, folosită în momentul decernării premiului la Stockholm, sună astfel: „for their discoveries of cells that constitute a positioning system in the brain“ – http://www.nobelprize.org.

Pe 7 octombrie a fost decernat premiul pentru fizică, savanţii japonezi Isamu Akasaki şi Hiroshi Amano şi americanul de origine japoneză Shuji Nakamura fiind premiaţi pentru inventarea diodelor electroluminiscente (LED) cu lumină albastră („for the invention of efficient blue light-emitting diodes which has enabled bright and energy-saving white light sources“).

Miercuri, 8 octombrie, cercetătorii în chimie, americanii Eric Betzig şi William E. Moerner, împreună cu cercetătorul german de origine română Stefan W. Hell au fost premiaţi pentru dezvoltarea microscopiei cu fluorescenţă de superrezoluţie („for the development of super-resolved fluorescence microscopy“).

Premiul Nobel pentru Pace (râvnit, pe vremuri, şi de Nicolae Ceauşescu, motiv pentru care a dus o întinsă campanie de propagandă pentru dezarmare) a fost anul acesta atribuit indianului  Kailash Satyarthi – „pentru că a dat dovadă de curaj conducând demonstraţiile paşnice împotriva exploatării copiilor în scopuri financiare“ şi pakistanezei Malala Yousafzai, pentru a se înceta exploatarea financiară a copiilor şi pentru dreptul acestora de a învăţa. Malala Yousafzai are numai 17 ani, fiind cea mai tânără laureată din istoria Premiilor Nobel. Ea a militat îndeosebi pentru dreptul fetelor de a beneficia de educaţie (în acele zone culturale şi geografice femeile se bucură de mai puţine drepturi decât în lumea occidentală), motiv pentru care a fost şi ţinta unei tentative de asasinat în anul 2012.

Premiul Nobel pentru Economie a fost acordat ieri cercetătorului Jean Tirole de la Universitatea din Toulouse, Franţa, „pentru analiza puterii pe piaţă şi a reglementării pieţelor“. Acest premiu este cel mai recent dintre toate, el fiind stabilit şi decernat abia din anul 1968, la iniţiativa Băncii Centrale Suedeze, cu ocazia celei de-a 300-a aniversări a băncii şi în memoria lui Alfred Nobel (şi el putând fi considerat un geniu al afacerilor, dacă ne gândim că toate premiile decernate din 1901 încoace provin din averea lui uriaşă).

Nobelul pentru Literatură

Premiul Nobel pentru Literatură i-a fost acordat lui Patrick Modiano, scriitor francez născut în anul 1945 în comuna  Boulogne-Billancourt din suburbiile Parisului. Debutul l-a avut cu cartea  „La Place de l’Étoile“,  în anul 1968, carte cu care a câştigat Premiul Roger Nimier şi Premiul Feneon.

Patrick Modiano nu este un nume nou pentru românii iubitori şi cunoscători de literatură, el fiind tradus şi apărut la noi în ţară încă din anul 1975, când a apărut la Editura Univers cartea „Bulevardele de centură“. Modiano mai are publicate în limba română cărţile „Dora Bruder“ (apărută în 2006 la Rao, în traducerea Simonei Brânzaru), „Micuţa Bijou“ (apărută în 2003, la Editura Humanitas). În literatura sa, scriitorul inserează elemente de biografism, din  evenimente ce s-au petrecut în timpul ocupaţiei germane din cel de-al Doilea Război Mondial, sau elemente rezultate din propriile sale interviuri, articole de presă, notiţe pe care le-a redactat de-a lungul timpului. Parisul apare, de asemenea, în mod repetat în scrierile sale.

Romanul său cel mai recent poartă numele  „Pour que tu ne te perdes pas dans le quartier“, a fost publicat de Editura Gallimard la data de 2 octombrie. Modiano este considerat un scriitor prolific, publicând câte un roman la un interval de maximum trei ani. Printre cărţile sale se numără: „Le Rond de nuit“ (1969), „De si braves garçons“ (1982), „Remise de peine“ (1987), „Fleur de ruine“ (1991), „Chien de printemps“ (1993), „La petite bijou“ (2001, Premiul Jean Monnet pentru literatură europeană, oferit de departamentul Charente), „Dans le café de la jeunesse perdue“ (2007).

De-a lungul timpului, controversele nu au ocolit Premiile Nobel, unele ediţii fiind încă şi acum disputate. De departe, cel mai problematic domeniu este, firesc, şi cel mai greu cuantificabil, cel în care subiectivitatea este la ea acasă – Pacea -, activitatea oamenilor din zona aceasta a militantismului şi deciziei politico-militare fiind adesea în infinite tonuri de gri şi chiar mergând spre negru. Personalităţi politice care timp de mulţi ani au fost considerate motor al agresiunilor au devenit, prin repoziţionare, considerate demne de Premiul Nobel pentru Pace.

Politicul, influenţele statale, interesele de un tip sau de altul nu ocolesc nici Premiul Nobel pentru Literatură, un caz de controversă, de această dată chiar amuzant, fiind cel al premierului britanic Winston Churchill, care a primit Premiul Nobel pentru… Literatură, şi nu pentru activitatea politică – poate un Premiu pentru Pace, dat ca recompensă pentru rolul său la învingerea Germaniei naziste ar fi avut noimă -, cartea sa „Al Doilea Război Mondial“ fiind considerată valoroasă literar.

Averea unui cercetător transformată în cele mai râvnite premii

Înmărmurit, înspăimântat şi, probabil, vinovat de puterea invenţiei sale, dinamita, pe care Alfred Nobel a inventat-o pornind de la observaţia că blocurile de piatră din carierele tatălui său sunt foarte dificil de spart, savantul a decis să-şi doneze toată averea uriaşă, provenită din fabricile de dinamită şi din restul invenţiilor, pentru crearea acestor premii care au devenit, în timp, din 1901 până astăzi, cele mai râvnite din lume.
În mod oarecum nedrept, Alfred Nobel este cunoscut doar pentru premiile care îi poartă numele şi pentru dinamită, căci alte invenţii ale sale au fost, de asemenea, de mare importanţă: cauciucul sintetic, pielea artificială, mătasea artificială. Însă impactul dinamitei în dezvoltarea civilizaţiei a fost unul considerabil, crearea de drumuri şi dezvoltarea căilor ferate fiind mult accelerate de puterea noului explozibil al lui Nobel. (http://ziarullumina.ro )
revista hai romania-marin mihai-spania-mihaimarin.wordpress.com-blog*****************************************COPIII ROMANIEI

Elena Hasna – Indila – „Dernière Danse” – Antena 1 Romania-Next Star :

**************************************PICTURA -LEONID AFREMOV (Belarus)

CITY BY THE LAKE — PALETTE KNIFE Oil Painting On Canvas By Leonid Afremov (Belarus)

http://afremov.com/image.php?type=P&id=17683

 

Lasă un răspuns

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s